articol intre doua trenuri

In Gara de Nord am vazut un tip foarte grabit si hotarat, care intreba pe la ghiseuri daca de acolo se pot lua bilete pentru zboruri internationale. Tipele de la ghiseu erau complet bulversate de chestia asta, mai ales ca ele nu sunt in stare nici sa-ti dea un banal bilet de personal pana la Ploiesti sau sa-ti schimbe 50 de lei in bancnote de 10. Tipul m-a acostat si pe mine, si l-am trimis la agentia de voiaj, unde stiam sigur ca se pot rezerva si zboruri. La cum a luat-o la fuga apoi inspre agentie, ai fi zis ca vroia sa ia avionul chiar in ziua aia. Grabit om.
Mi se pare sadic cum, desi un om se poate grabi undeva, o multime n-o sa se grabeasca niciodata. Probabil e din cauza chestiei aleia cu conservarea centrului de masa. Cert e ca, oricat de repede ai vrea tu sa mergi si oricat de tare ai striga „pardon”, tot o sa ramai blocat in spatele unor indivizi grasuti si cu bagaje mari, care merg nu in coloana, ci in linie.
E normal ca multimea sa te incetineasca putin, dar ce vezi in Bucuresti ar parea suprarealist pentru un strain. Sa luam de exemplu scarile rulante. Intr-un oras normal, pe partea dreapta se stationeaza, iar pe partea stanga alearga oamenii care se grabesc. La noi, pozitia cea mai uzuala e fix pe mijloc, inert ca un tanc, cracanat ca un balerin. Sa nu te ocoleasca nimeni.
In Budapesta, la garile Keleti sau Nyugati, metroul vine odata la 2-3 minute. In Bucuresti, la Gara de Nord, vine la 7-8. Si ca bonus, cam de 3 ori pe zi, pe liniile de la Gara se fac probe. Adica vine un metrou gol, opreste in statie fara sa deschida usile. Coboara conductorul, se scarpina, mananca un sandwich, se scotoceste de marunt, isi ia o cola de la dozator, o bea. Merge agale pana in celalalt capat al peronului, studiind, intre timp, arhitectura statiei. Ofteaza nemultumit, trage un scuipat pe sina si se urca in celalalt capat al metroului. Apoi porneste in sens invers. Si metroul cu calatori vine la peste 10 minute. Mereu m-am intrebat la ce foloseste chestia asta, ce anume testeaza de 3 ori pe zi. O sa le scriu la un moment dat sa-i intreb, dar ceva imi spune ca n-o sa mi raspunda.
De la RATB am renuntat acum mult timp la pretentii. (Am renuntat si mai demult la abonament, dar asta e partea a doua.) Dar prin a 7a, cand mergeam la un cerc de matematica in Drumul Taberei, am observat ca din centru pana la Valea Ialomitei cu troleul faci cam cat din Otopeni pana in Ploiesti cu masina. In zilele cu ghinion, faci cam cat din Otopeni pana in Budapesta cu avionul.
Si totusi, daca te opresti si ii intrebi pe oameni ce vor, nimeni n-o sa-ti spuna ca vrea timp. Exista exceptii, bineinteles, dar daca privesti o masa de oameni, simpli, obisnuiti, tipologia despre care se fac filme ca „Elevator” sau „Moartea domnului Lazarescu”, niciunul din ei nu priveste timpul ca pe o resursa. Nu timpul lor, si cu atat mai putin pe al celorlalti.
Dincolo de frustrarile mele legate de transportul in comun, mi se pare trista ideea ca omul e astfel facut (sau devin prea filozofic?) incat, daca-i dai ocazia, se asaza si nu face nimic. Cei mai multi isi fac meseria la minima rezistenta, si doar pentru ca trebuie. In momentul in care, fiind casierita la abonamentele de metrou pentru elevi, lasi coada de oameni si pleci de la ghiseu ca sa conversezi cu casierita de la cartele, iti bati joc si de timpul tau, si al celorlalti. Si, pana la urma, dovedesti ca nu urmaresti un scop in activitatea ta, ci doar lancezesti mai departe, la fel ca in ziua precedenta.
Exista un moment in viata care face diferenta intre o casierita buna si una proasta. Momentul asta vine destul de devreme, inainte de 15 ani. In perioada asta, poti sa-ti impui sa nu pierzi chiar tot timpul pe care il ai si sa urmaresti un scop cat de mic. In felul asta, intr-o perioada in care inca ai timp, iti formezi o oarecare independenta si un stil de lucru, care te vor ajuta mai incolo.
Sau poti sa te rezumi strict la lucrurile care iti sunt impuse, si in rest sa stai. In fiecare zi vezi suficienti oameni pe care nu-i cunosti, dar poti sa fii sigur ca gandesc asa. Numai in seara asta am intrat in contact cu cativa. Prima era o cocalara pe la vreo 17 ani, care venea pe acelasi trotuar cu mine din sens opus. Se uita de departe fix la mine (un tip pletos care mergea visator), iar cand a ajuns langa mine mi-a luat in mana o suvita de par, mi-a pipait-o, a ras si a mers mai departe. Cateva blocuri mai incolo, un grup de baieti bine imbracati, care stateau in cerc, dar se aflau intr-o evidenta si apasatoare pauza de conversatie. Trec eu pe langa ei, la care unul zice incet: „bai, arata bine baiatul asta”. Ma asteptam sa aud din spate obisnuitele rasete, dar in locul lor a venit zumzetul unei conversatii soptite, care arata ca remarca cu privire la mine starnise, probabil, cea mai aprinsa dezbatere a zilei.
Cum spuneam, poti sa te rezumi strict la lucrurile care iti sunt impuse. Si o sa ajungi intr-o zi sa fii apasat de ele, pentru ca, in timp ce ceilalti au invatat sa isi faca singuri drum pe unde au nevoie si pe unde le place, tu mergi unde iti e impus, pentru ca doar asta stii. Si odata ce nu mai gasesti comfort in viata ta, incepi sa te legi de viata fericita a altora.
De cand am terminat clasa a 8a si pana acum, mi s-a parut ca sunt incontinuu pe fuga. Nici macar n-am facut asa de multe in astia doi ani, dar tot mi s-a parut ca n-am niciodata timp de nimic. Am invatat, totusi, sa am un respect mult mai mare pentru oamenii care se si grabesc din cand in cand. Daca nu pentru ei, macar ca sa nu-i tina in loc pe ceilalti.