sarbatori ipocrite

Mi-am downloadat odata un program de creat manele. Unii probabil ca il stiti, iti aparea o fereastra in care setai diverse chestii: tipul vocii (femeie, barbat, barbat care pare femeie), numarul de greseli gramaticale pe minut, numarul de „sa moara dusmanii mei” pe minut, ritmul (de petrecere, de inmormantare, lesinat etc), titlul (la alegere dintre „masina”, „dolarii”, „piranda” si inca cateva), presupusul autor (combinatii de „adi”, „liviu”, „nicu”, „jean”, „putza de maimutza”, „bashtanu”, „bogatashu”). Dupa care programul iti facea maneaua, numa buna de scoasa pe piata.

In aceeasi nota, m-am gandit sa fac eu un program care sa scrie pentru tine mesaje cu urari de sarbatori. Bagi acolo cui vrei sa-l adresezi (prieteni, rude, colegi nasparlii), de cate ori sa apara cuvintele „lumina”, „ocazia”, „sarbatori” si „sfant”, care sa fie tonul general al mesajului (solemn, hazliu, macabru) si, in sfarsit, cat de penibila sa fie impresia lasata (de la penibilul ala usor de acceptat la penibilul cronic care iti schimba mult in rau parerea despre expeditor). Dupa ce citeste datele de intrare, programul trimite automat mesajul la toata lista ta de Yahoo si tuturor numerelor din memoria telefonului. Tare, nu?

Nu am nimic cu mesajele care imi ureaza un simplu „Craciun fericit”, ba chiar le-am si raspuns celor doi sau trei care au facut gestul asta sincer. In schimb ma enerveaza zecile de oameni care au impresia ca ideea transmisa nu patrunde bine in mintea ta daca nu e insotita si de o poezioara, cateva invocari ale divinitatii, niste aberatii acolo.

Ce ma enerveaza la mesajele astea? Sunt trimise in masa si deloc personalizate. Sunt trimise din obligatie si nu din vrun sentiment de prietenie. Sunt plicticoase ca naiba. Si, de multe ori, sunt complet opusul a ceea ce gandeste cel care le trimite. (Adica nu te apuci sa vorbesti despre prietenie si fericire cand tu insuti de-abia astepti sa scapi de obligatia asta cretina, ca sa poti sa vezi mai repede ce cadouri ai primit, dupa care sa te indopi ca porcu cu mancare in liniste si pace sufleteasca.) Si poate viziunea mea de Craciun fericit nu e aia pe care o aveti voi. Eu vreau un Craciun pur si simplu.

Pe mess hai sa zicem ca mai inteleg scopul, poti sa enervezi lumea pe gratis, te face sa te simti bine. Dar cu smsurile care-i faza? Cine n-are ce face cu creditul sa-mi dea mie. Decat sa scrieti voi un mesaj ipocrit de banii aia, mai bine scriu eu unul sincer pentru gagica-mea.

children of the revolution

Santem liberi frate, adica facem ce vrem noi. Hai sa ne ducem sa ne dam jos pantalonii in mijlocul strazii. Hai sa luam cacat de caine cu manusi chirurgicale si sa-l aruncam intr-o alimentara. Sau si mai bine, de ce nu sarim naibii toti de pe TNB, ca doar avem dreptul s-o facem. (Am fi priviti cu dispret de cohorta de emoizi de pe Motoare, fiindca am ales o moarte fara chinuri, dar asta e irelevant.)

Putem sa mergem oriunde, sa intram oriunde. Ma doare-n cur ca Krishna e un loc calm si cu o atmosfera placuta, eu ma duc acolo sa injur tare, sa imit rasul lui Becali si sa ma dau la tipele care servesc la masa. Ce conteaza ca sunt la cinema si nu in cocina lu tata, am dreptul sa ma cred in Worms 3D si sa-l iau la tinta cu popcorn pe viermele din partea cealalta a salii. La fel cum am dreptul sa-mi sterg bocancii (plini de flegme si excrementele a vreo cinci specii diferite) de geaca tipei aeriene de pe scaunul din fata. E vina mea ca e atenta la film in loc sa stea cu ochii pe geaca?

Tot ce-mi trebuie ca sa intru intr-un loc sunt sentimentul de libertate si panoul cu „deschis” pe usa. La fel si cu Netu, ce ma impiedica sa-mi fac Deviant? Desi sant constient de faptul ca cea mai reusita poza a mea e o captura cu al 200-lea floc din dreapta care-mi flutura in vantul serii linistite in care mi-am dat chilotii jos in Piata Victoriei, tocmai mi-a luat tata o camera beton si tre’ sa-mi arat talentul.

Jucam azi un Conquiztador si pic cu un prost pe harta. De cum a inceput jocul, prima chestie pe care a facut-o a fost sa scrie repede pe chat: „ba aveti iduri de mess?”. Nu-l baga nimeni in seama. „sal ba”. Nu-l baga nimeni in seama. „buna”. Nu-l baga nimeni in seama. „ba santeti chiori?” Nu-l baga nimeni in seama. Cam la a doua intrebare de cultura generala, omul spune ca ziua nationala a Romaniei e pe 127 decembrie. Atunci decid sa intru in vorba cu el si bag pe chat: „pe 127 decembrie o sa-ti dau eu idu meu”. Raspunsul lui: „du-te ba dracu ca am apasat gresit” si iese din joc.

Am mai zis de muuulte ori chestia asta: daca singurul tau scop e sa gasesti indivizi la fel de oligofreni ca tine cu care sa socializezi, poti sa te rezumi la hi5. Fiindca pe conquiztador, blogspot, doizece etc nu faci decat sa enervezi lumea.

Libertate nu inseamna ca faci ce vrei. La nastere iti castigi dreptul la libertate, dar cu conditia sa inveti sa te abtii de la gesturi taranesti sau stupide care sa-i deranjeze pe altii. Daca nu poti, libertatea iti e restransa. De-aia exista comenzi ca „kick”, „ban”, sau datul afara insotit de un sut in cur.

Si simplul fapt ca, uneori, nu-ti iei sutul in cur nu inseamna ca esti mai putin nesimtit.

respect my autoritah

Prin iarna asta, mama era chemata la scoala (150 pe atunci) pentru a avea o discutie foarte serioasa despre mine cu profa de romana (aka Moho). Intre un urlet de batalie si o stersatura de scuipat la gura, sus-numita profa m-a acuzat, printe altele, de urmatoarele: ca instig clasa la acte de violenta si exhibitionism, ca imi petrec timpul liber cu o gasca de nazisti, ca eu am dat grafful proaspat aparut pe sediul Lexis Kogalniceanu (lucru pe care, citez, “il stiu din surse sigure”; mie cel mai interesant mi se pare ca eu mergeam la 1 Mai nu la Kogalniceanu).

Timp de cateva luni a ramas la parerile ei, dupa care i s-au descarcat bateriile, s-a dezactivat modul “berserk” si a lasat-o mai moale. La un moment dat chiar si-a cerut scuze fata de mama pentru ce ii zisese. Timpul a trecut, s-a dus naibii generala, eu am ajuns la liceu. Si bineinteles ca a venit o zi in care m-am intors sa vad locul in care am stat 8 ani.

Am avut o discutie lunga, degajata, amuzanta, inteleapta cu Theo. Atmosfera s-a schimbat brusc cand am dat peste profesoara de engleza Gabriela Geana, cunoscuta sub pseudonimul “ma-sa lu Traianel”. Cam pe la a treia propozitie schimbata am avut un soc: am vazut ca mi se adresa cu “dumneavoastra”. “Si cum va descurcati la liceu?” “Va plac colegii pe care-i aveti?” “Va urez mult success mai departe, Matei.” Trecand cu greu peste paradoxul reprezentat de urare, am plecat mai departe spre cancelarie, unde aveam sa ma intalnesc cu Moho.

Statea pe un scaun si lucra la ceva; la inceput s-a facut ca nu ma vede desi vorbeam tare cu altcineva chiar langa ea. Am bagat un “sarumana” si apoi mi-a cazut falca. Si ea tot cu dumneavoastra vorbea. [Daca nu ar fi fost ma-sa lu Basinel as fi zis ca Moho face misto, dar asa e o coincidenta prea mare.. Si respectiva mama nu e genul sa faca asta ironic, sau sa intre intr-o schema complicata cu Moho, cei care o cunosc stiu despre ce vorbesc.] Am ramas marcat de chestia asta..aceeasi persoana care ii zicea lu mama ca a crescut un sarpe la san a ajuns sa i se adreseze respectuos sarpelui.

Dupa ce am plecat de la 150, chiar in parc la Eroilor m-am intalnit cu Blonda. I-am povestit faza, dupa care eu am plecat inspre casa, in timp ce ea se ducea la scoala sa faca cam acelasi tur pe care il facusem eu. Acasa am vazut un mesaj de la ea, in care imi spunea ca si ea a patit la fel.

Concluziile nu le trag deocamdata, o sa mai trec p-acolo, intorc situatia pe toate fetele, ma gandesc, ma screm, si pana la urma o sa ajung la explicatia corecta. A, si v-am zis cat de socat am fost eu.. Acum incarcati sa va imaginati cum a reactionat mama cand i-am povestit.

ce sa nu asculti daca esti prost

Tristania – Widow’s Weeds
Morten Veland e un geniu. Atmosfera imposibil de descris in cuvinte… violent, melodic, intunecat, romantic etc. Albumul asta a definitia doom metalului. (Si ii rog pe cei care au ascultat “Ashes” sau “Illumination” sa ma creada ca “Widow’s Weeds” e incomparabil mai bun.)

Therion – Secret of the Runes
Daca tu ar trebui sa scrii un album care are ca tema mitologia nordica, cum l-ai scrie? Combinatia perfecta dintre metal, orchestra si coruri. Cel mai bun dintre peste 10 albume intre care nu gasesti doua care sa semene unul cu altul. Therion au incercat death metal, doom metal, un gothic metal cu foarte multe influente din muzica clasica (recomand “Deggial”) si s-au oprit la un gothic “pur” care, dupa parerea mea, li se potriveste cel mai bine (exclud albumul “Gothic Kabbalah”, pe care cred ca l-au scris cand erau beti).

Sirenia – At Sixes and Sevens
Morten Veland dezlantuit, lasat sa faca ce vrea muschiu’ lui dupa ce a plecat de la Tristania. Fara sa fie comercial, At Sixes and Sevens e mai usor de inghitit decat era Tristania in zilele bune. Nu are atmosfera de pe Widow’s Weeds si nu are vocea lui Vibeke Stene, dar Morten canta mai bine ca niciodata si chitarele te lasa pe spate. O usoara migratie dinspre doom inspre industrial, trecand prin gothic.

Theatre of Tragedy – Aegis
Mi se face greata cand vorbesc despre formatia asta si interlocutorul imi spune ca a ascultat “Musique” sau “Assembly”. Cu primele lor trei albume, Theatre of Tragedy au inventat gothic metalul de azi. “Theatre of Tragedy” si “Velvet Darkness They Fear” sunt mai dure; “Aegis” e soft, dar e o opera de arta. Genul de album pe care il asculti pe intuneric cu ochii inchisi si deodata te trezesti ca ai mana in pantaloni. Calm si melodic, nu se aseamana deloc cu albumele mai noi care includ elemente electropop.

Nightwish – Wishmaster
Nu stiu daca sa-l cataloghez ca gothic sau power metal, dar asta e irelevant. Foarte rapid si foarte inventiv. Albumul care m-a facut sa trec de la Linkin Park la metal, si cu asta cred ca am spus totul.

Blind Guardian - Imaginations from the Other Side
Sa zicem ca ignori vocea geniala a tipului. Sa zicem ca nu te intereseaza niste versuri inspirate si inteligente. Da’ peste chitare nu poti sa treci. E rupere. Un album despre povesti si despre confuzie… cel mai bun power metal pe care l-am ascultat vreodata. (Da, e peste Nightfall in Middle-Eatrh, mult peste.)

Galadriel – Renascence of Ancient Spirit
Formatia care contrazice teoria conform careia “tot metalul de calitate vine din nord”. Un doom metal sanatos de la niste baieti din Slovacia. Melodii nu foarte complexe, dar care te prind imediat.

Silentium – Altum
La prima ascultare, “Silentium” nu pare chiar cel mai inspirat nume, melodiile fiind destul de zgomotoase. Si totusi… aici gasesti genul de zogmot care aduce a tacere. Tot aici gasesti genul de depresie care nu are nicio tangenta cu termenul de “emo”. Enchanting…

Black Sabbath – Dehumanizer
Toata vara am facut un sondaj, si o majoritate covarsitoare il prefera pe Ozzie lui Dio. (Unii zicand chiar ca Dio e comercial.) Asta e, mie cel mai bun album Sabbath mi se pare unul din perioada Dio. Asta e heavy metal adevarat, cu cateva piese care rup si distrug, dar si cu o balada care te topeste, “Too late”.

Ensiferum – Iron
Metal de lupta, metal de distrugere, metal inaltator. Dur si rapid, aproape prostesc de violent… dar MELODIC. Pentru mine Ensiferum e revelatia ultimelor luni. O corcitura de folk, black si power care da clasa chiar si genurilor din care s-a inspirat. Vocile de folk care canta “lai lai hei” fac toti banii.

De ce am scris chestia asta in tara manelelor? Eh, speranta moare ultima. Articolul asta e adresat celor care nu se intalnesc cu mine in Eroilor si-mi spun veseli si pe un ton de profesor ca “Guta e gothic”. De asemenea, e adresat celor care-si tin muzica din telefon pentru propriile urechi si nu bucura saizeci de metri patrati de strada sau de autobuz cu ea. In fine, dedic articolul artistilor al caror nume nu este construit pe modelul [pseudonim]+”de la”+[presupusul loc de origine], de exemplu “Adi de la Valcea”, “Jean de la Craiova”.