Am inceput sa imi impart viata in capitole. Nu ca as vrea sa scriu vreo autobiografie, pur si simplu apare cate-un eveniment dupa care sunt obligat sa trag linie si sa incep altfel. E greu. E incredibil de greu sa te uiti in urma, la ultimele cateva luni, si sa zici: „s-a terminat”.
A fost o perioada foarte frumoasa. Chiar daca ne vedeam foarte putin, chiar daca apareau tot felu de lucruri care ne tineau departe, chiar daca, cum ziceai tu, „ne placea sa ne certam”, am fost fericit astea patru luni. Am incercat sa fiu cat mai deschis, si cu toate astea probabil ca nu m-ai inteles intotdeauna. (Cum, de altfel, unii nu m-au inteles deloc in toata povestea asta.) Imi pare rau daca am dat vreodata impresia ca nu-mi pasa, mi-a pasat tot timpul.
Si tocmai fiindca partea asta a vietii mele a fost atat de placuta mi-e atat de greu sa ma despart de ea. Da, raman la parerea ca e mai bine asa, dar as fi dat orice sa fie altfel. Nu s-a mai putut.
O concluzie pe care am tras-o eu a fost ca, intr-adevar, timpul nu rezolva nimic. Timpul nu imbunatateste lucrurile, ci le ia cu totul si pleaca. Si de-asta am zis incontinuu ca e bine sa ne bucuram de ce avem atata cat l-om avea (sfat general pe care il dau tuturor celor care n-au ce face si imi citesc blogul). Si de-asta eram asa de insistent uneori si te suparai tu pe mine. Vroiam sa se intample cat mai multe in capitolul asta.
De ce spun toate astea intr-un loc public? Fiindca vreau sa fiu inteles odata si bine de toti cei care nu mi-au inteles atitudinea si fac remarci de cacat. Deci: m-am bagat in chestia asta fiindca vroiam sa fiu fericit. Am ramas in chestia asta fiindca ma facea fericit. N-am vrut sa termin mai devreme chestia asta (cand voi imi ziceati s-o fac) fiindca speram ca inca mai poate sa ma faca fericit. Totul s-a terminat cand am vazut amandoi ca nu mai avea niciun rost sa continuam. Nu regret deloc ca am inceput-o si am continuat-o, ba chiar mi-ar fi placut sa mai dureze.
Sper ca o sa raman fratiorul mic si tembel. Te iubesc ma.
