de ce se cheama bucurestiul "bucale". partea a doua

Am scris despre ce se intampla dimineata, inainte de Lexis. Hai sa va zic cum e si dupa. Prin comparatie, mersul de acolo la scoala e deosebit de placut. Mi-a mai trecut somnul, nu mai e chiar asa de aglomerat, am companie, am timp de pierdut in loc sa fiu in intarziere.. Rezultatul e ca am timp sa observ comportamentul cretin al romanului de rand si sa fac misto de el.

Sa incepem cu baba (mai acra ca limonada aia din Piatra Neamt) care urca la statia urmatoare. Impinge si loveste cu poseta pentru a ajunge la unicul scaun liber din autobuz. Se aseaza, rasufla usurata si priveste in jur. Langa ea e o alta baba. Se leaga o conversatie care incepe asa: “doamna, va rog sa ma scuzati ca nu v-am cedat locul, dar am o problema cu piciorul provocata de..” si continua pe tema diverselor boli si operatii pe care le-a avut de la Revolutie incoace. Sa mor daca inteleg ideea asta: sa incepi sa conversezi cu persoane complet necunoscute pe teme ca problemele de sanatate, retete de sarmale, politica, fiica plecata la munca in Italia.

La un moment dat soferul pune o frana brusca si Teo isi pierde echilibrul si intra, involuntar, in receptorul comunicarii mai sus mentionate, AKA baba care nu prinsese locul pe scaun. Cele doua doamne de varsta a treia incep, distant si politicos, sa o barfeasca pe Teo si sa se planga de situatia disperata cu tineretul. Citez: “maica daca te-ai tine de bara in loc sa vorbesti atata cu prietenii tai nu ne-ai mai lovi pe noi”. Inca o data, logica asta ma depaseste. Adica e adevarat ca majoritatea oamenilor nu sant in stare sa execute doua activitati solicitante in acelasi timp, dar eu personal nu consider vorbitul si tinutul de bara activitati solicitante, si in niciun caz incompatibile. Daca taci din gura te tii mai strans sau cum? Si daca da, ele de ce nu tac?

Scena doi, librarie. Vreau si eu, ca tot omu, sa-mi iau un caiet de bio. Observ ca e ditai coada, desi sunt trei vanzatori. Ideea ca librariile sunt brusc mult mai solicitate e complet implauzibila, asa ca ma uit mai cu atentie peste capetele celor din coada. Dintre cei trei vanzatori, doi servesc aceeasi persoana. Nu cu vreun obiect voluminos sau greu de gasit, ci cu hartie creponata si mine de 0.5. Nici macar nu ii da unul hartia si unul minele. Apuca amandoi hartia, se confrunta din priviri: “eu i-o dau!” “ba nu, eu i-o dau!”. I-o dau impreuna, dupa care incep sa se scobeasca in cur dupa mine. Vin amandoi cu cate o cutie, persoana de la coada alege una, plateste si pleaca. In tot acest timp, al treilea vanzator sta cu mainile in buzunar, se uita si fluiera incetisor. El o fi arbitrul.

Scena 3, biblioteca. Sefa si cea mai responsabila persoana din perimetru, adica bibliotecara, fumeaza la cativa metri de carti. Am o discutie cu Teo pe tema asta.. Adica hai sa neglijam efectul pe care in are fumul asupra cartilor, dar am incontinuu un flash cu bibliotecara aruncand grijulie un muc de tigara peste umar si un raft de volume rare luand foc. Cand ii suna telefonul, femeia stinge calma tigarea si raspunde. O prietena veche la celalalt capat al firului. Timp de 5 minute cele doua vorbesc despre cat de mult se bucura sa se auda si despre cat credit mai au. Asta e inca o chestie pe care nu pot s-o inteleg nici mort..iti consumi creditul vorbind despre..credit? E ca si cum ai scrie despre faptul ca scrii o poveste despre cum scrii, sau ca si cum te-ai juca de-a inventatul unui joc pe care nu-l joci niciodata. E fara substanta, fara sentiment.

Povestea cu Lexis am terminat-o. Ca bonus, o faza petrecuta in La Fourmi in timpul unei ore de romana. Tache se duce si pune o bere pe banda. Tipa de la casa il intreaba cati ani are. Dupa o scurta ezitare, el zice ca 16. “Atunci imi pare rau, nu pot sa-ti dau bere.” Pe fata lui Tache apare o expresie caracteristica de nepasare, insfaca berea, o pune pe banda de la casa de vizavi. Tipa de la prima casa catre tipa de la a doua casa: “Nu-i da fata, ca are 16 ani”. Fara sa scoata un cuvant, a doua tipa ii da berea, Tache o ia si pleaca. Eu, mort de ras, ma duc s ascot din dulapurile de la intrare jumatea de pizza de la Nea Gica pe care o lasase Tache acolo la intrare.

Se spune ca SUA e tara tuturor posibilitatilor. Atunci, prin analogie, Bucuresti e orasul tuturor posibilitatilor.

de ce se cheama bucurestiul "bucale". partea intai

Apartin majoritatii. Si pentru mine, ca pentru multi altii, 8 jumate dimineata e sinonim cu “devreme ba”. Numai ca, in timp ce unii stau acasa pe jumate adormiti si mananca, vad un film, dau atacuri pe rockpletos, vorbesc cu nustiuce gagica pe mess etc, eu strabat masele de bucuresteni sictiriti intr-o incercare disperata de a ajunge, macar odata, la timp la Lexis.

De la intrarea in gara de nord si pana la gura de metrou, un numar variabil de homelessi se apropie de mine si imi cer bani de tigari. Bineinteles, cererea este mascata: “hai baiatu ca imi mai trebe si mie 20 de mii sa-mi iau bilet pana la Baicoi..ai mila de mine”. Ensiferum imi urla in casti, si ma prefac ca e prea tare ca sa aud ce zic ei. Si am impresia ca sunt destul de convingator cu chestia asta.. Ideea e ca am niste casti foarte vechi si foarte vai de mama lor, care imprastie sunetul in jur in loc sa mi-l toarne mie in timpane. In felul asta, eu dau foarte tare volumul ca sa aud si eu ceva, si cei din jurul meu o aud cam la fel de tare ca mine. Am facut un experiment, si am observat ca cineva care sta aproape de mine poate sa distinga si vocea.

Bineinteles ca lumea nu stie asta, si persoanele de varsta a treia din metrou ma privesc ca pe un adolescent cretin care isi distruge auzul. Ma uit la ei cum dau din cap a neintelegere. Unii mai si fac comentarii de genul “tineretu asta maica..numa cu prostii isi pierd viata”, avand impresia ca eu nu-i aud. Ii aud foarte bine, zi de zi, aceleasi comentarii, aceeasi atitudine, aceeasi minte inchisa, aceeasi gandire cum ca “valorile clasice sunt tot ce conteaza; ce e modern n-are niciun rost”, aceeasi ingamfare (se asteapta sa le facem loc tot timpul, sa ocupam cat mai putin spatiu, sa respiram cat mai putin oxigen, nu-si cer scuze niciodata cand ne trantesc o sacosa de rafie cu 10 kile de legume pe picior). Refuza sa creada ca nici noua nu ne place transportul in comun, si ca muzica din casti e un mod de a adauga macar un element placut intr-o mare de aglomeratie, transpiratie si trafic naspa.

Printre toti cei care ma privesc cu dispret exista un tip. Infatisare normala, nimic extravagant la el. Imi zambeste si bate cu degetele ritmul de la “Tale of Revenge” pe bara de care se tine. Ori e fericit ca aude bateria lui Janne in loc de acordeonul lui Guta, ori e pedofil. Una din doua. Decid sa nu ma risc si nu intru in vorba cu el.

Am ajuns la Crangasi, cobor din metrou. Ma uit la ceas. E 9 fara zece. Cacat, iar o sa intarzii. Vad ca e un 41 in statie si incerc sa fug inspre el. Dar nu pot. Imi zicea cineva intr-o zi ca “intr-o statie de 41 nu mergi, ci te lasi dus”. Si asta asa e. Si Crangasi, conexiunea cu metroul, e cea mai rea dintre toate. Incerc sa-mi folosesc echipamentul din dotare, adica un cap si doua coate. Cativa ma-njura, dar reusesc sa urc in tramvai. Aici santem mai strans bagati unii-n altii decat o pereche de nimfomani, si growlul din castile mele oripileaza urechile sensibile ale oamenilor care ma strivesc. Numar statiile pana la Ion Mihalache, locul unde 41 se elibereaza in mod miraculous de fiecare data.

Intr-un final cobor, trec strada si sun la interfon. Secretara de la Lexis zambeste. Cum intru in clasa, primul lucru pe care il fac restul e sa se uite la ceas. Nu am intarziat mai mult ca de obicei..e totul in regula.

Nu pot sa ma consider punctual, dar in general sunt altii care intarzie mai mult ca mine. Diminetile de luni si vineri sunt altfel. Poate fiindca e devreme, poate fiindca e traseul asta prin Bucuresti de care a-nceput sa-mi fie scarba. Rezultatul e ca ajung ultimul cam de fiecare data.