Apartin majoritatii. Si pentru mine, ca pentru multi altii, 8 jumate dimineata e sinonim cu “devreme ba”. Numai ca, in timp ce unii stau acasa pe jumate adormiti si mananca, vad un film, dau atacuri pe rockpletos, vorbesc cu nustiuce gagica pe mess etc, eu strabat masele de bucuresteni sictiriti intr-o incercare disperata de a ajunge, macar odata, la timp la Lexis.
De la intrarea in gara de nord si pana la gura de metrou, un numar variabil de homelessi se apropie de mine si imi cer bani de tigari. Bineinteles, cererea este mascata: “hai baiatu ca imi mai trebe si mie 20 de mii sa-mi iau bilet pana la Baicoi..ai mila de mine”. Ensiferum imi urla in casti, si ma prefac ca e prea tare ca sa aud ce zic ei. Si am impresia ca sunt destul de convingator cu chestia asta.. Ideea e ca am niste casti foarte vechi si foarte vai de mama lor, care imprastie sunetul in jur in loc sa mi-l toarne mie in timpane. In felul asta, eu dau foarte tare volumul ca sa aud si eu ceva, si cei din jurul meu o aud cam la fel de tare ca mine. Am facut un experiment, si am observat ca cineva care sta aproape de mine poate sa distinga si vocea.
Bineinteles ca lumea nu stie asta, si persoanele de varsta a treia din metrou ma privesc ca pe un adolescent cretin care isi distruge auzul. Ma uit la ei cum dau din cap a neintelegere. Unii mai si fac comentarii de genul “tineretu asta maica..numa cu prostii isi pierd viata”, avand impresia ca eu nu-i aud. Ii aud foarte bine, zi de zi, aceleasi comentarii, aceeasi atitudine, aceeasi minte inchisa, aceeasi gandire cum ca “valorile clasice sunt tot ce conteaza; ce e modern n-are niciun rost”, aceeasi ingamfare (se asteapta sa le facem loc tot timpul, sa ocupam cat mai putin spatiu, sa respiram cat mai putin oxigen, nu-si cer scuze niciodata cand ne trantesc o sacosa de rafie cu 10 kile de legume pe picior). Refuza sa creada ca nici noua nu ne place transportul in comun, si ca muzica din casti e un mod de a adauga macar un element placut intr-o mare de aglomeratie, transpiratie si trafic naspa.
Printre toti cei care ma privesc cu dispret exista un tip. Infatisare normala, nimic extravagant la el. Imi zambeste si bate cu degetele ritmul de la “Tale of Revenge” pe bara de care se tine. Ori e fericit ca aude bateria lui Janne in loc de acordeonul lui Guta, ori e pedofil. Una din doua. Decid sa nu ma risc si nu intru in vorba cu el.
Am ajuns la Crangasi, cobor din metrou. Ma uit la ceas. E 9 fara zece. Cacat, iar o sa intarzii. Vad ca e un 41 in statie si incerc sa fug inspre el. Dar nu pot. Imi zicea cineva intr-o zi ca “intr-o statie de 41 nu mergi, ci te lasi dus”. Si asta asa e. Si Crangasi, conexiunea cu metroul, e cea mai rea dintre toate. Incerc sa-mi folosesc echipamentul din dotare, adica un cap si doua coate. Cativa ma-njura, dar reusesc sa urc in tramvai. Aici santem mai strans bagati unii-n altii decat o pereche de nimfomani, si growlul din
Intr-un final cobor, trec strada si sun la interfon. Secretara de la Lexis zambeste. Cum intru in clasa, primul lucru pe care il fac restul e sa se uite la ceas. Nu am intarziat mai mult ca de obicei..e totul in regula.
Nu pot sa ma consider punctual, dar in general sunt altii care intarzie mai mult ca mine. Diminetile de luni si vineri sunt altfel. Poate fiindca e devreme, poate fiindca e traseul asta prin Bucuresti de care a-nceput sa-mi fie scarba. Rezultatul e ca ajung ultimul cam de fiecare data.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu