oda solidaritatii. oda profului de franca

Da ba, iar scrie Nemultumitul despre profu de franca..

Se spune ca cel mai bun mod de a uni un colectiv de oameni este sa le dai un dusman comun. Chinuindu-se toti sa-i dea in cap dusmanului, o sa se imprieteneasca intre ei. E cea mai buna metoda de team-building pe care o stiu, si e verificata.

(Daca esti din Harnaj te sfatuiesc sa nu citesti mai departe, ca s-ar putea sa ai un soc.) Deci: clasei 9F din Vianu i s-a dat profesorul Otetea Coman. In jurul acestui stindard ne-am adunat cu totii. Nu ca sa-l urmam in batalie, ci ca sa-l injuram mai cu patos si sa-l scuipam cu tinta mai buna. Hai baietii: care-l ia intre ochi are respectul meu si un roman pe cinste.

Pe bune, ma si mir cum am ajuns sa facem treaba cu clasa asta. In prima saptamana am zis ca un chiul in masa o sa fie ceva imposibil.. adica am crezut ca o sa ramana obisnuitii 3-4 care nu vor sa plece. Si totusi am reusit, de doua ori respectabilul domn Otetea a ramas cu buza umflata. (Mai precis i s-a umflat si aia de sus, ca aia de jos e umflata din nastere.) Spectacolul e minunat: sa stai in Down si sa te uiti pe geam cum intra proful in scoala, sa te rogi sa se impiedice si sa moara (da insensibilu dracu nu se simte si nu moare), sa te uiti de dupa colt cum gaseste clasa incuiata, cum sta si se uita cu o expresie bovina si mirata la ea (cam ca in filmele alea in care un om merge drept inainte, iar cand da de un zid da cu capul in el pana il sparge ca sa treaca mai departe), sa stai la Nea Gica unde e bine si cald pana pleaca, sa-l vezi iar pe geam, de data asta iesind din curte.

A treia oara n-ati mai vrut s-o faceti. A trebuit sa ramaneti aia cativa ca fraierii in clasa. E bine ca ati dat test ma? E bine ca o sa ramaneti corigenti acu? (Eu am un 5 la Otetea, si mi-l pazesc cu pretul vietii. La omul asta trebuie sa lupti pentru nota de trecere.) Si din cauza voastra au mai patit-o si unii nevinovati. Adica aia care intrasera in clasa sa va zica sa veniti si voi afara si chiar atunci a intrat proful si i-a prins cu ghiozdanul in spate. (SI vroiam sa vin si eu sa va scot cu japca din clasa... mersi Laura ca m-ai oprit.) Data viitoare sper ca o sa faceti alegerea corecta. Ca am vazut ca santeti in stare, de doua ori ne-ati aratat noua, colegilor de suferinta, ca aveti discernamant.

De ce nu ne place noua proful asta deloc? Pai ia uitati-va si voi cum preda omul http://youtube.com/watch?v=T_Eb7PmG1u8 . Si dupa ce ne vorbeste despre Ceausescu, despre cum sa mergem imbracati elegant la o petrecere si despre de ce nu e bine sa purtam haine tricotate de mama, ne da teste din subjonctiv imperfect. (Nu sant sigur ca l-am scris bine. E prea complicat pentru mine.) Nu credeam ca o sa ajung sa am nevoie de meditatii ca sa trec clasa.. Uite ca acum am.

Intai ne-am bazat pe principiul ca “o ora de franceza pe saptamana e de ajuns”, asa ca plecam in fiecare vineri de la ora lui. Acum am realizat marea eroare din rationamentul nostru: o ora pe saptamana e deja prea mult. Stimate domnule Otetea, cand o sa venim la ultima ora din semestru, o sa va intrebati “Doo-mnuu-lee, eleeee-viiiii aaa-stia cine paaaa-caaaa-tele meeee-le mai suuunt?”

nemultumiri (sau de ce as vrea sa emigrez)

-pentru ca am fost obligat sa ma tund de doua ori in generala;
-pentru ca proful de franca mi-a dat un 5 la engleza (si nu a fost concediat pentru prostie);
-pentru ca, odata, in timp ce eram intr-un Netcafe, mi-a cazut o pisica pe tastatura printr-o gaura din tavan;
-pentru ca, de doua ori pe saptamana, practic involuntar un sport extrem (mersul cu 41 la opt jumate dimineata);
-pentru ca nesimtitii care merg cu transportul in comun folosesc parfumuri antisociale, probabil produse de un vecin in subsolul cu zacusca;
-pentru ca sunt pline calculatoarele romanilor de manele, dar cand caut ultimul album Visions of Atlantis il gasesc numai la niste norvegieni de la care trag cu viteza obezului impuscat in coaie;
-pentru ca ministrul educatiei crede ca steagul UE are 15 stele si se contrazice cu elevi de clasa intai care-i zic, veseli si inocenti, ca are 12 (problema, aici, fiind ca eu ma simt usor confuz cand ma “patroneaza” un om de zece ori mai prost ca mine);
-pentru ca fotbalul este considerat mai important decat totalitatea chestiilor care nu sunt fotbal, si Romania nici macar nu e pe aceeasi lungime de unda cu sportul asta;
-pentru ca cunosc oameni dispusi sa sara in Dambovita daca le dai bani (si apoi, fiindca au iesit murdari din apa, sa mai intre odata sa se curete);
-pentru ca locuiesc intr-un oras care e jegos si pute;
-pentru ca nicio alta tara nu are oameni care idolatrizeaza, lauda si imita un om ca Gigi Becali (am vazut multe specimene d-astea la viata mea);
-pentru ca, in ultima vreme, o ora contine mai multe massuri decat minute;
-pentru ca am in lista de mess multi oameni care rad la lucruri care nu sunt amuzante. am mult prea multi. deja nesanatos de multi.

Tara nu ma vrea. Eu de ce sa o vreau pe ea?

romanul s-a nascut de toate

Cata intelepciune in vorba aia cu “romanul s-a nascut poet”. Da’ nu numa poet. Si prozator. Si virtuoz. Si un pictor desavarsit. Ce mai, popor de artisti pe toate planurile, romanii transpun sentimentul in opere de arta ca nimeni altii. Toti ratatii care n-au ce face aleg una din variantele urmatoare: Unu. Scot din putul corzilor vocale niste melodii pe care pana si propriul dus le-ar considera degradante. Doi. Dau o fuga pe Mosilor sa-si cumpere spray-uri si incep sa mazgaleasca peretii, desi cea mai artistica chestie pe care sunt in stare s-o scrie este “pula”. (Faza prin care am trecut si eu si nu sunt deloc mandru. Graffiti faci cand ai talent nu cand ai prea mult timp liber.) Trei. Isi fac blog.

Si aici comentariile sunt nenumarate si interminabile. La origini, blogurile au fost facute de oameni care aveau ceva de zis. Si lumea intra si se informa, sau lua legatura cu autorul si amandoi isi dadeau cu parerea despre un subiect anume. Cand blogul a devenit ceva comercial, toata lumea a inceput sa-si scrie pe net impresiile, dezamagirile, sperantele etc. Asta e inca ceva de inteles, e omeneste sa te exprimi, asta fac si eu in momentul de fata.

Problema e cand nu ai nicio parere, nu ai nimic interesant sau amuzant de zis, da’ tu tot iti faci blog. Si pe blogul proaspat facut iti scrii impresiile despre blogul proaspat facut si recenziile la blogul proaspat facut. Asta e ca si cum ai publica o carte numai cu pagina de titlu, cuprins si critici favorabile. Bai frate, cand scrii ceva, chestia de baza e continutul, mesajul pe care il transmiti. Nu scrii numai fiindca te plictisesti. Daca n-ai ce face du-te sa cureti veceuri la McDonald’s. M-am saturat sa dau click pe linkuri care nu duc nicaieri. M-am saturat sa vad oameni care isi pun la status “articol nou pe blog, fac servicii indecente pentru un comment”. M-am saturat sa intru pe bloguri si sa ma uit intrigat la o pagina colorata, intrebandu-ma unde naiba sunt articolele.

Sfaturi pentru handicapati, semiretardati si manelari: Scrii numai cand ai ceva de scris. Nu scrii despre faptul ca “acum scriu”. Nu bati campii in 1000 de cuvinte incercand sa zici o chestie pe care altcineva o zice intr-o propozitie si o zice si mai inteligent ca tine. Si ceva elementar, si totusi demn de precizat: urmatoarea insiruire de cuvinte “sapca, albastru, prezervativ, paracetamol, Spider-Man, furculita” NU reprezinta un articol. Deci voi cand scrieti asa ceva nu se cheama ca faceti ceva creativ. (Stiu ca am sfaramat visele de afirmare a sute de bloggeri, dar am simtit nevoia sa va prezint dureroasa realitate.)

Asta e, frate, nu poti sa te pricepi la toate. Tu, Cardelino, habar n-ai sa scrii, dar poate iese un gunoier exceptional din tine. Si da, toti au dreptul sa se exprime, dar unii ar face mai bine sa se abtina, fiindca principiul asta cu libertatea e destul de prost inteles. Nu e sanatos sa faci un lucru numai fiindca nu ti-l interzice nimeni si fiindca alta idee mai buna n-ai. Astept cu nerabdare ziua in care sa pot intra la intamplare pe bloguri si sa gasesc o serie de trei la rand ale caror autori au neuroni care mai fac, din cand in cand, sinapse.

Asta tine de moda. A fost hi5, au fost blogurile, au fost flogurile, a fost deviantart, si acum revine blogspot in forta. Pe deviant nu ai ce cauta daca faci poze de toata jena si le mai si editezi fara pic de stil. Dupa parerea mea, deviant si blog sunt niste chestii mai serioase. Daca vreti pur si simplu sa fiti bagati in seama faceti-va hi5. Ce spuneti? Ca d-ala are deja toata lumea?

Sa muriti voi? Uite de exemplu eu n-am.

catcher in the rye

***

Se intampla destule chestii aiurea in jurul meu. Sunt confuz, plictisit, sictirit... Mi-e sila de voi. Nu mai pot sa va suport. Am ajuns in punctul in care deja nu imi mai pasa ce se intampla cu viata mea, nu mai conteaza ce viitor o sa am. Vreau sa scap de toata lumea si sa ma refugiez intr-un loc numai al meu, unde sa-mi traiesc visele si sa-mi implinesc toate fanteziile.

Pentru inceput, ma apropii de toti oamenii de care mi-e sila si incerc sa leg o conversatie cat de cat inteligenta cu ei. Incep cu o replica subtirica, ceva de genul “Maricel, pustiule...spune-mi povestea vietii tale”. Maricel se uita mirat la mine si ma intreaba ce am. Conversatia inteligenta a derivat deja in cacat scos pe gura cu un debit mai mare decat canalele care refuleaza prin oras. Gata. Plec. Ma despart de Maricel si de toti oamenii pe care ii cunosteam. Ma duc intr-un loc care-mi place, intr-un loc in care vreau sa fiu.

Descopar cu stupoare ca locul ma deprima si mai mult. Nu suport sa-l vad pangarit de toti ratatii... Ei nu merita sa imparta lumea cu mine. Nu-mi gasesc locul. Nu apartin nicaieri. Urmeaza sa am o cadere psihica, dupa care sa fiu dus intr-un loc unde sa aiba cineva grija de mine. Daca as avea un frate mai mare care lucreaza la Hollywood ar veni si el sa ma viziteze intr-o masina scumpa si cu o blonda buna da’ proasta in bot.

***

Povestea asta nu e adevarata. E inspirata din fapte adevarate. Si dintr-o carte. Si dintr-un sentiment.

Dar ideea e ca eu, desi pana la un anumit punct ma identific cu personajul principal, reactionez diferit. Optimismul meu ma face sa ignor toate situatiile penibile, depresive, idioate, dubioase, periculoase si asa mai departe.

Situatii cum ar fi faptul ca prea-impotentul prof de franca umple catalogul de 4,5 si 6. Dar nu la materia lui, ci le pune la engleza. (Adica n-am fost in stare sa leg trei vorbe la franca, dar am luat 5 la engleza.) Gege man, dai dovada de intelect si virilitate. Esti idolul meu, esti un model demn de urmat, esti un fel de adjunct al lui Branzei. De-abia astept sa merg la Lexis si sa-i zic profei ca am 5 la engleza. O sa fie mandra de mine.

Chestii de-astea se intampla odata la zece minute. Mai importante sau mai putin, situatiile care te fac sa vrei sa-ti dai jos pantalonii in fata destinului apar tot timpul. Depinde numai cum le privesti. Poti sa refuzi sa-ti gasesti locul in lume si sa-ti doresti ziua in care o sa stai la marginea unei rape sa prinzi copiii care sunt in pericol sa cada. Sau poti sa razi de ele, sa te oftici dar sa nu te tina mult cand o faci, sa-ti vezi mai departe de partea placuta a vietii. Parte care exista, orice ar zice unii. Craiasa zapezii poate sa confirme.

As vrea sa linistesc oamenii care au fost dezamagiti cand au vazut care e cartea mea preferata. Nu il vad pe Holden Caulfield ca pe un model in viata. Nu e o persoana mai buna ca proful de franca. Dar, spre deosebire de viata acestuia din urma care e un esec complet, din experienta lui Holden poti sa inveti multe. Si de-aia iubesc eu cartea asta.

diferenta si indiferenta

Acum vreo trei-patru luni, scriam pentru Theo un fel de articol. Despre faptul ca plecam din generala si merem la liceu. We’re moving on. Lasam tot ce-a fost in urma. Totul va fi altfel.

In articolul ala scriam eu ca, de fapt, se schimba doar decorul. Ideea ramane aceeasi. Citez din memorie: “Degeaba ne zic toti ca e un pas inainte si ca liceul e complet diferit de generala. Principalul e important, si anume ca, si atunci ca si acum, vor fi multe persoane cu care te intelegi bine si cu care iti petreci timpul, dar foarte putine la care tii cu adevarat. Si da, vor fi alti colegi, dar asta nu inseamna ca prietenii vechi vor fi uitati. Legaturile astea sunt prea stranse ca sa le rupem vreodata. Pur si simplu nu va credem. Orice ne-ati zice voi din experienta sau din auzite, nu credem ca se va schimba ceva.”

Realizez acum ca parerile mele de atunci, departe de a reflecta adevarul, erau definitia suprarealismului. Legaturile alea nu s-au rupt, dar au ramas un fel de simbol. Adica ne mai vedem din cand in cand, vorbim pe mess si toate astea, dar nu e la fel. E mai slab. E mai rece. Nu o sa-mi uit vreodata colegii, dar nici nu o sa ma mai vad cu ei cat ma vedeam inainte. Fiindca nu pot, fizic. Suntem departe, suntem despartiti de kilometri de distanta si ore ocupate.

Cred ca am avut insa dreptate cu cealalta parte. Cu foarte multa lume cu care te intelegi bine dar foarte putina cu care chiar tii neaparat sa te intelegi bine. Ba nu. Nu ma exprim cum trebuie. Eu cel putin tin neaparat sa fiu in relatii bune cu toata lumea (un insight pe care mi l-a provocat “sid ana din sava bre” pe mess acum cateva minute, si pentru care ii multumesc). Deci nu lipsa de vointa e problema, vreau sa fiu prieten cu toti, dar la unii chiar nu poti sa ajungi sa tii. Adica e omeneste frate, de unii iti pasa mai mult si de unii mai putin. In cazul meu, cei la care tin nu sunt foarte multi. Dar pentru mana aia de oameni as face foarte multe sacrificii si as da cam tot ce am. Simtiti-va mandri. Si asa sta treaba de cand ma stiu, asta nu tine de titulatura de “scoala generala plus gradinita aferenta” sau “colegiu national”. Asta e singura parte pe care am nimerit-o in articolul ala.

Am spus ca vreau sa ma inteleg bine cu toti, si cu cei cu care nu am legaturi prea stranse. Inca un lucru care mi se pare perfect omenesc. Nu vad niciun motiv pentru care m-as certa cu lumea sau nu i-as baga in seama. Si nu vad niciun motiv pentru care sa nu faca toata lumea asa. Deja ma doare gura de multe ori ce am zis chestia asta: nu va mai luati unii de altii din toate prostiile frate. Nu va mai certati ca ratatii. Daca astea sunt la voi probleme inseamna ca nu ati avut niciodata o problema adevarata. Gata. E foarte enervant cand niste prieteni de-ai tai nu se suporta unii pe altii. Sau si mai rau, se suporta dar se barfesc unul pe altul tot timpul si incearca sa te convinga sa-ti bagi organele in inamicul lor numarul unu. Si cel mai rau e cand ambele persoane sunt dintre alea foarte putine la care tii foarte mult si pentru care ai face foarte multe.

Citeam zilele trecute la Florenta o carte de Frank McCourt, “Teacher Man” se cheama. E un fel de ultima parte dintr-o trilogie despre viata autorului. (Poate ca “autobiografie” va suna sec, dar nu e. Va recomand cu toata caldura “Angela’s Ashes”, “’Tis” si “Teacher Man”.) Face tipu asta o filozofie geniala in cartile astea. Despre viata lui in particular, dar si despre viata in general. Isi vinde cartile sub motto-ul “People should stop bothering people”. Si aici sunt complet de acord cu el, si cu asta termin articolul. Daca asta e ultima chestie zisa, poate va ramane in minte. Si poate chiar tineti cont de ea.