Acum cateva luni, intram in liceu, alaturi de o colega, cu o cutie mare, de 2 pe 0.5, in spate. In ea se afla un tub de 5 kile, foarte asemanator cu o bazooka. Am trecut de gardienii de la poarta ca de doua bucati mari de branza. Si branza ar fi privit la fel de imobila scena, nici curiozitatea ei de branza n-ar fi fost starnita deloc de intamplarea asta, nici ea n-ar fi miscat un muschi sa ne opreasca. Probabil ar fi si mirosit asemanator, dar asta nu e treaba mea.
As putea sa-i vand pontul unui terorist, e o metoda infailibila de a strecura armament in liceu. Sau, ma rog, verbul "a strecura" presupune un oarecare chin, o oarecare posibilitate de detectie. Aici a fost vorba mai degraba de o fluturare pe la nasul paznicilor a obiectului suspect, in masura in care un tub de 5 kile poate flutura. De data aia tubul era un banal telescop, dar m-am gandit sa revin la un moment dat cu o mini-racheta, un sniper sau un lansator de grenade. Din moment ce nu verifica cutiile, n-au cum sa se prinda.
Nu ii acuz pe paznici, treaba lor e cu totul alta, si pe-aia si-o duc la indeplinire exemplar. Rolul lor e sa-i impiedice pe elevi sa plece din liceu inainte de terminarea orelor, fie ca vor sa chiuleasca, fie ca li s-a facut rau, au meditatii, au concursuri, sunt invoiti sau vor sa iasa o pauza sa-si ia de mancare. Cateodata esti lasat sa iesi pe baza unui bilet de voie semnat de un profesor, dar nici macar asta nu iti garanteaza libertatea, dupa cum o arata urmatoarea intamplare umoristica.
Avand olimpiada de astronomie in weekend, am luat un bilet de voie de la profesoara de fizica, sa putem pleca de la ultimele ore. Cand vine momentul, ne infiintam la iesire si prezentam biletul. Gardianul stramba din nas, i-l arata unei profesoare care se intampla sa treaca pe acolo si o intreaba daca aia e semnatura profei de fizica. Ea spune ferm convinsa ca nu. E sigura de asta, fiindca o cunoaste pe Corina si ea se semneaza mai urat de atat; deci biletul e fals. O intreb daca vrea sa i-o dau la telefon sa confirme autenticitatea; zice ca da. Sun, explic situatia, ii dau profei telefonul. Si incepe conversatia pe banii mei. „Buna Corinuta, de cand nu te-am mai vazut. De la tine e biletul? Ah, crezusem ca l-au facut ei, iti imaginezi? Dar i-auzi, tot tu l-ai si semnat? Ah, daa? Nu mi-am dat seama, Corinuta, am crezut ca au semnat ei. Tu semnezi mai urat. Cum de ai semnat asa frumos? Ah, inteleg inteleg. Pai bine Corinuta. Hai ca ne mai vedem noi. Auzi tu, ce intamplare. Bine Corinuta. Bine. Pa pa.” Totul spus pe un ton dulceag-ingretosat, si fara nici o scuza dupa aceea. Nici un comentariu cand am intrebat-o daca nu i se pare usor penibila situatia. Aceeasi intrebare am adresat-o si gardienilor, niciun raspuns. In sfarsit ne lasa sa iesim.
Partea amuzanta e ca, in timp ce profa cea ingretosata imi umfla mie factura, pe langa noi a trecut un coleg fara bilet de voie, pe care l-au lasat sa iasa, crezandu-l pe cuvant ca are meditatii. Nu stiu cum aleg ei pe cine opresc si pe cine nu, cert e ca eu, de fiecare data cand am vrut sa ies, am fost oprit. Cu alta ocazie a trebuit sa vina profa de fizica sa vorbeasca cu ei, ca sa putem sa mergem sa ne luam mancare. Iar de vreo doua ori am plecat de la ore si am ramas in scoala, in biblioteca sau intr-o sala libera, pana la sfarsitul orelor.
Tin, pe aceasta cale, sa multumesc conducerii pentru noua politica si pentru modul in care au grija sa nu ratam nicio ora care, cine stie, ar putea sa ne foloseasca intr-o zi. Ca daca nu din grija pentru noi, din ce alt motiv sa fi adoptat regulile astea?
Nu pot decat sa consider asta un nou si binemeritat sprijin adus clasei noastre de olimpici. Printre profi-robotei, profi-teleghidati, profi-senili si profi-petarde; printre ore petrecute la scoala doar pentru a afla ca Tudor Arghezi isi bea cafeaua cu rahat de pisica in ea; printre oameni carora le pasa mai mult de modelul floral pe care-l poarta pe strampi decat de logica noastra si de oportunitatile pe care le-am putea avea; printre aripi de mama protectoare care dau bataita oricand si taxeaza orice, dar nu se obosesc sa ne largeasca orizonturile, sa ne deschida mintea, sa ne dezvolte creativitatea si initiativa (mai pe scurt, sa ne educe cu adevarat); printre toate astea, noi ne chinuim sa ajungem niste insi cu sanse in viata, si nu niste inhibati si frustrati. In mentalitatea unora (bolnava, dar foarte la moda acum 40 de ani), adevaratele valori ale tarii sunt cei care muncesc si nu intreaba de ce, ii lasa pe altii sa decida pentru ei si cel mai important, sunt prea speriati de repercursiuni ca sa isi ia soarta in propriile maini.
Am venit aici ca sa imi fie sprijinite initiativele, nu taiate in carne, inca dinainte sa se formeze bine. In schimb, am ajuns sa nu am cand sa merg sa invat pentru examenele pe care vreau sa le dau, pentru ca e mai important sa cant „trandafir de la moldova” sau sa ascult o creatura mitica cu serpi in loc de par care vorbeste plictisita despre negii de pe fata medicilor dentisti din reclame.
In fine, o s-o scoatem noi la capat cumva. Sunt lucruri care ar putea sa ma impiedice sa plec in afara la facultate, cum ar fi faptul ca cea mai de pret oferta care ni s-a facut in ultimele 3 luni nu a fost vreun mare proiect international, ci o excursie prin Subcarpati cu Dan si prietena lui cea buzoasa. Dar admitand ca o sa plec totusi, o sa cumpar din strainatate o portocala, o pereche de strampi si alte lucruri simbolice si o sa vin in vizita la cateva persoane, sa le arat ce am reusit. Nu datorita lor, ci in ciuda lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu