there was free red bull on the other side

Flugtag 2.

In Unirii de pe la 11, cam de cand au inceput prezentatorii sa faca bancuri d-alea gen “trasniti in nato”, “tociu si palade” etc. M-am dus initial cu niste colegi de fosta scoala, niste fosti colegi de fosta scoala si niste prieteni de-ai fostilor colegi de fosta scoala. Dar acolo m-am gasit cu Felix, pe care nu-l vazusem de mult si cu care am avut destule de vorbit si de ras. La fel de obsedat de wow ca Lics si ca Vlad, da cum sa ma exprim... omu asta le zice altfel. Le zice astfel incat nu stai plictisit cu capu intr-o parte si il asculti intrebandu-te cand naiba termina, ci razi de ce-ti zice si chiar te intereseaza cat de cat.

Am facut turul aparatelor. Era misto ca inca mai lucrau echipele la ele si vedeai cum lipeau cartoane si colorau, cam ca la asamblare de trabant. Te uitai, radeai de ele, ca multe idei erau chiar tari. Cum ar fi: bolovan, scrumiera, trei porci zburatori (zburatori e usor suprarealist, mai mult scufundatori, da ma rog), o sticla de “Unkiu’ Jack”, o frunza de iarba, un veceu, chair un trabant (comentariul lor era "daca rabla asta tot nu merge, macar sa zboare"). De asemenea, idei care erau in esenta misto, dar erau puse in aplicare prost, cum ar fi masina familiei Flintstone, care arata, ca sa-l citez pe Felix, gay cu “gh”. Erau si idei scoase din cur, la care nu radeai simpatic ci radeai pur si simplu, de exemplu un mare “converse draga”.

Dupa o cercetare indelungata a zonei, putina salivare pe cartile si filmele din Diverta si o haleala la cafece s-a facut ora 2 si s-a desfundat teava. Au inceput sa curga, cam unu la cinci minute. Erau trei categorii. Alea foarte putine care chiar planau cativa metri (recordul a fost de 10) inainte sa ia apa. Alea foarte multe care, dupa ce impingeau baietii pe pista la ele, faceau un flipside in aer si se duceau direct la fund, fara sa aiba nici cea mai mica tangenta cu zborul. Si alea cateva care se dezasamblau chiar pe rampa si nici nu mai apucau sa fie lansate, adica alea la care am ras cel mai tare. Era ok, da nu cine stie ce, devenea cam repetitiv si de la un moment dat n-am mai fost prea atent la spectacol.

Au fost si niste parasutisti pe-acolo, si aia a fost ocazia pentru prezentatori sa faca un banc de epsilon puncte. (Pentru cei carora le-a explodat o emisfera cerebrala cand au citit cuvantul ala, epsilon e o chestie foaaarte mica.) “Tu ai auzit de saritura base?” “Da, cred ca am mancat odata. E un fel de pizza nu?”. Si rasete si chicoteli. N-am avut cuvinte la faza asta, n-am nici acum cuvinte pentru faza asta. Trebuia sa rad si eu sau ce?

Ne-am gasit distractie alternativa pe-acolo. Am dat cateva mieluri, am si luat cateva. Am jucat “kick the can” cu o cutie de Red Bull, actiune care ne-a scazut IQ-ul cu 50%. Ne-a parut rau ca n-am gasit si o margareta sa jucam “squirt the daisies”. Tudor m-a alergat in timp ce eu ma chinuiam sa beau Cola lui Andres. Teoretic, eu sunt considerabil mai rapid ca el, dar compensa prin faptul ca eu trebuia sa si beau in timp ce fugeam si prin faptul ca el, spre deosebire de mine, era incaltat la ambele picioare. Mi-am rupt o soseta si ma doare piciorul stang, da hai np.

Ne-am carat pe la 4 jumate-5. Teoretic mai era ceva de vazut, dar practic nu. Ultimele momente de vacanta ni le-am petrecut pe Motoare, unde n-am gasit nici perne libere, si nici n-aveam bani de-o bere/cola/apa. Am abservat insa ca sticlele lor de sticla sunt foarte rezistente, avand in vedere ca nu s-au spart cand un angajat ori prost ori putin mahmur a scapat vreo doua pe beton.

Acum gata, incepe urmatorul capitol...

(Si nu, Red Bull-ul nu era gratis, costa 50 de mii. Titlul l-am pus asa doar sa ia ochii.)

a sequel of decay

Vin in fata voastra si zic sus si tare ca nu sunt original. M-am inspirat pentru articolul asta din viata si opera lui Tudor, sunt cam aceleasi idei, numai personajele sunt altele. Dar se potrivea prea bine si n-am putut sa ma abtin... Cateva kile de cenusa-n cap si ma scuzi, frate...

Si incepe.

Sunt un incompetent, n-am fost niciodata in stare sa-mi dau seama cine e cel mai bun prieten al meu. Dintotdeauna am avut o lista de cel putin doua persoane care se bateau pentru aceasta nemaivazuta oanoare. Aici n-o sa-i mentionez pe toti, din doua motive. Unu: nu de-asta m-am decis sa-mi incalc pedeapsa si sa frec putin netul, si doi: nu vreau sa-i dezamagesc pe cei care se considera pe lista si ar descoperi cu stupoare ca nu sunt. Ce vreau eu sa fac aici este sa vorbesc despre doi membri ai listei care m-au cam dezamagit.

Unul este prieten bun cu mine de opt ani. Am trecut prin multe impreuna, am ras si-am plans umar langa umar, stiti faza. Exemple vesele: distrugerile de la Craiova (in special partida de baseball cu sos curry, care a constat dintr-o singura lovitura, dar aia foarte buna, si care a fost urmata de cateva ore de frecat peretii cu o carpa cu Clin); pregatirile cand stateam in ultima banca (facand tot posibilul sa ajungem in ultima banca, mergand chiar pana la a ascunde scaunele din toate celelalte banci ramase libere) si mancam si citeam si faceam misto de toate lucrurile care ne veneau in minte (si chiar si de unele care nu ne veneau in minte); Southparkul vazut pe mobilul tau, la care am ras mai mult decat as rade la moartea lui Guta (“make love..to your ass...” remember Chef?); baschetul unu la unu foaaarte neechilibrat (sau dezechilibrat, cum preferati); loialitatea cu care mergeam pana la baie sau pana la patiserie. Exemplu trist: trezirile dimineata devreme, urmate de cateva ore petrecute in Scarlet facand level si urmarind cu o disperare demna de “300” itemele albastre care picau dupa lupte seculare si multe injuraturi de morti la adresa lagului.

Un fel de prima ruptura intre noi a fost momentul in care eu m-am lasat de WoW si tu nu. Ruptura nu la modul ca ne certasem, ci la modul ca vorbeam mult mai putin unul cu altul, fiindca tu vroiai sa vorbesti despre lumea virtuala si eu nu vroiam deloc sa vorbesc despre lumea virtuala. Cam in acelasi timp eu m-am lasat si de DotA, asa ca nici in Wired la una mica nu ne-am mai vazut. S-a racit legatura.

Cealalta ruptura, daca stau sa ma gandesc, s-a produs la nastere. Adica tie nu-ti place sa-ti petreci timpul in acelasi fel in care imi place mie, motiv pentru care de la sfarsitul lui iunie si pana la inceputul lui septembrie ne-am vazut o singura data. (Celalalt motiv pentru care ne-am vazut o singura data fiind ca tu, in perioadele in care erai in Bucuresti, erai ocupat sa fii GM pe server si nu-mi ziceai ca esti in oras si putem sa ne vedem. Da ma rog, astea-s detalii.)

Rezultatul? Nu prea mai santem ce-am fost inainte.

Al doilea este o persoana foaaarte controversata. Multi se intreaba (sau ma intreaba) de ce naiba mai umblu cu omul asta, de ce-l mai bag in seama, de ce imi mai pasa de el. Raspunsul meu: in primul rand fiindca, dupa toate aparentele, o sa fiu coleg de clasa cu el patru ani si mi-ar fi greu sa nu-l bag in seama chiar daca as vrea asta. In al doilea rand fiindca eu l-am cunoscut mai bine ca voi si am vazut ca poate sa fie si de treaba. Cel putin pe moment, ramane prietenul meu.

Asta nu ma impiedica sa-l critic si sa fiu foarte ofticat pe el pentru anumite lucruri. De exemplu, am avut cosmaruri cand l-am vazut cu o insigna bagata in piele, cu doua bucati de metal infipte in buza de jos si cu niste izolirband (cuvant complicat, il scriu cum se aude) infasurat in jurul gatului. Am vorbit cu el despre chestiile astea, mi-a zis ca asta e el si ca crede ca-l reprezinta. A mai zis ca asa sunt multi punkeri, si asta a fost faza care m-a enervat cel mai tare. Tocmai am scris un articol despre cum nu sunt eu de acord cu traitul in functie de ce asculti, asa ca asta nu era chiar cel mai bun argument pe care putea sa mi-l dea. Si ca tot am ajuns la articolul meu vechi, hai sa mai zic ca la el se referea (era evident, dar poate nu se prinsese), si ca el e cel care nu-mi accepta prietenii care sunt “altfel”. Am vorbit cu el si despre datul in spectacol, si despre faptul ca cand e intr-un grup mare se comporta complet altfel decat cand e doar cu mine, asa ca aici mai mentionez asta “just for the record”, ca un fel de proces-verbal (da da, e cu liniuta, am invatat chestii interesante anu asta la romana).

Colega, ce sa-ti zic... Nu erai asa chiar de la inceput, deci poate-ti revii. Dupa cum vezi, si intre noi s-a racit putin legatura, nu numai intre mine si tipul din prima jumate de articol. Depinde de tine daca revine totul la normal si ramanem prieteni buni. Nu de alta, dar cu tine asa nu prea mai accept sa fiu vazut pe strada...

Puteam sa fiu si mai dur, dar n-am fost. Pentru aprofundarea subiectului si pentru un eventual consens sunt oricand disponibil.

selling out

Inainte de plecarea la Predeal aveam una din multele mele discutii cat de cat serioase cu theg. Facand o usoara legatura cu un articol mai vechi de-al meu, el vorbea despre fanaticii “baieti de cartier” care se chinuie sa-si traiasca viata “dupa blocuri”, la fel ca idolii lor de la BUG Mafia. Zicea ca acesti pseudo-smecheri de strada nu realizeaza un lucru evident: ca cei de la BUG Mafia au inceput de mult sa se scalde in bani si sa nu mai aiba nici o tangenta cu “blocurile gri” despre care canta. Fanii sunt, deci, mai inraiti in acest concept chiar si decat cei de la care l-au invatat, sunt mai inraiti decat e sanatos. Mai zicea theg ca nu poti sa faci bani din rap atata timp cat canti din suflet si de placere, iar daca faci totusi bani e semn clar ca vrei numai sa te vinzi si nu crezi cu adevarat in ceea ce canti.

Mai tarziu ma gandeam la chestiile astea si mi-am dat seama ca partea cu “vandutul” e valabila nu numai in rap, ci in toate genurile muzicale care sunt, la origini, bune de ceva. (Adica scot din discutie genurile care sunt din start comerciale si nu au nevoie de un declin ca sa se prosteasca.) La inceput canti cu pasiune, canti pentru ca asta-ti place sa faci. Te cunosc foarte putini, dar cei care au auzit de tine te apreciaza sincer. Ai o perioada in care canti numai muzica de calitate, albumele de debut sunt geniale. Apoi incep sa curga banii cacalau, iar tu iti bagi picioarele in fanii tai vechi si incepi sa canti pentru masa populatiei. Nu conteaza ca fanii adevarati sunt dezgustati de tine, nu conteaza ca muzica ta nu mai are nicio valoare, nu conteaza ca iti incalci toate principiile. Conteaza ca ai aparut in nustiuce revista mondena, conteaza ca ai ditai vila, limuzina si garda personala. Conteaza ca toata lumea vorbeste despre tine.

Declinul gothic metal-ului a inceput prin 2000 cu Theatre of Tragedy. Baietii s-au decis sa renunte la atmosfera mistica dar foarte calmanta, la instrumentele clasice si la doua voci aproape imposibil de egalat. Au introdus elemente din muzica electronica si un beat de discoteca peste ceva care se vroia metal. Odata cu albumul “Musique” din 2000 Theatre of Tragedy vinde mai bine.

A urmat Tristania, care este si va ramane formatia mea preferata datorita albumelor “Widow’s Weeds” si “Beyond the Veil”. In 2002 Morten Veland pleaca la Sirenia, iar Tristania scoate un album mediocru, care incearca in zadar sa copieze muzica de pe “Beyond the Veil”. Apoi se schimba la randul ei si adopta un stil mai usor de inghitit. Fara growling, fara vioara, fara atmosfera de nesiguranta si izbucnirile neasteptate. Mai pe scurt, fara tot ce-i scotea in evidenta. Si-au castigat un public nou, mult mai larg si mai usor de multumit decat cel vechi.

Nightwish, cea mai cunoscuta dintre formatiile de gothic metal. Albumul “Once” din 2004 este un monument, un ideal, este unic in lume... NOT. Pentru mine “Once” inseamna un bass foarte repetitiv, o Tarja care si-a pierdut aproape complet vocea si doua single-uri care ma fac sa-mi dau pumni in cap. “Nemo” si “Wish I Had an Angel” sunt melodii de top40, nu de Nightwish. Cel mai apreciat album al lor este cel care se indeparteaza cel mai mult de muzicalitate si originalitate.

Gothic metal este un gen “de nisa”, care nu place multor oameni. Este, iar, un gen de muzica din care nu poti sa faci bani atata timp cat il canti ca lumea. Formatiilor nu le pasa de mine, fiindca s-au ales cu multi altii. Dar mie-mi pasa, fiindca eu nu raman cu nimic. Toate formatiile pe care le-am mentionat aici erau unice si nu mai gasesc altele ca ele. Acum sunt toate la fel si seamana cu inca vreo cateva zeci.

Eh, ma obisnuisem relativ usor cu ideea declinului, ascultam albumele mai vechi si nu comentam. Dar e cu totul altceva cand caderea libera are loc chiar sub ochii tai. Eu ascult gothic nu de mult, am inceput dupa ce Theatre of Tragedy, Tristania si Nightwish s-au terminat. Am fost mult mai afectat de ce s-a intamplat dupa ce eram deja fan gothic.

Morten Veland avusese succes cu Sirenia: doua albume foarte misto in trei ani. In 2007 Sirenia se ia dupa Theatre of Tragedy si baga elemente techno peste metal. Asta, cuplata cu noua solista care-mi aduce usor aminte de Madonna (scuze daca i-am gresit numele, chiar n-am avut curiozitatea sa ma uit cum se scrie), au dat un album sub orice critica. Si un stil din care nu te poti intoarce la ce-ai fost. Si hohote de plans din partea fanilor ca mine. Aveam un respect imens pentru Morten Veland, omul care scrisese muzica de pe patru albume care ma lasa chiar si acum cu gura cascata. Tot respectul a disparut in primavara asta, Morten Veland nu mai e nimeni pentru mine.

Una singura dintre formatiile mele preferate a supravietuit in timp. Therion au reusit performanta de a scoate, in mai putin de 20 de ani, peste 10 albume, toate complet diferite unul fata de altul, toate geniale si pe placul fanilor vechi. In 2007 a aparut “Gothic Kabbalah”, pe care nu prea stiu cum sa-l calific. Inseamna pentru Therion cam ce au insemnat “Load”/”Reload” pentru Metallica: o schimbare in rau a stilului, fara sa poti spune exact care e problema. Pur si simplu nu suna la fel de bine ca inainte. Albumul nu e prost, dar nici genial nu mai e, si e cu siguranta cel mai prost de pana acum. Cu Therion inca mai am sperante, fiindca stiu ca, la ei, schimbarile sunt multe, dese si nu tin mult. Astept sa vad daca macar astia-si revin.

Ca fapt divers, va mai zic ca Tristania, chiar inainte sa o ia pe aratura, au avut o melodie care se chema “Selling out”. Bai frate, parca ati fi facut-o asa, numa de-ai dracu...

afara

Hai ca m-am intors...iar.

Aveam o datorie. Din ziua aia in care curgea cu invitatii la Predeal si nu venea nimeni. Aveam datoria sa va zic ca a fost MULT prea tare, si ca v-ati ratat juma' de viata ca n-ati venit. In primul rand ca e tare sa pleci undeva, oarecum la intamplare, dintr-o inspiratie de moment. "Frate n-ar fi combinatie sa mergem intr-o zi la Predeal, asa, sa plecam cu trenu' de dimineata si sa ne intoarcem seara?" "Ba da, ar fi misto. Ba. Hai maine." "Hai." Si a doua zi se trezesc micutii coaie la 6 dimineata sa prinda acceleratu de 7.

In tren se face misto de orice subiect care-ti vine in minte. In cazul nostru a predominat "Esca..Lada", asta ca sa-l citez pe theg (http://ocsimoron.blogspot.com ). Am ras mai mult de doua ore incontinuu de un singur cuvant: scripca. Si de toate variatiunile pe tema asta: "Pui de scripsor", inlocuitor de "clanta", pana si un banal "scriptumesc" adresat ospatarului care aducea tochitura a starnit hohote nebune din partea unuia si isterice din partea celuilalt.

In tren se iau colegii mai ratati de compartiment de tine ca razi ca animalu si-i deranjezi. La care tu incerci sa te abtii macar cat timp te cearta ei, da nu poti. E suficient sa arunci o privire spre fata contorsionata de ras a celuilalt/celorlalti si izbucnesti. Si razi mai tare ca niciodata. Si omu care te certa se opreste, isi face cruce si schimba compartimentu.

In tren se ia nasu’ de tine ca n-ai poza in carnetu de note, si de unde stie el ca e carnetu tau si nu meritai sa iei bilet cu reducere. Tu esti tot cu gandu la scripca ta, asa ca mai razi si in fata controlorului, ca prea era sumbra atmosfera. Pana la urma te lasa in pace, ca vede ca esti nebun si nu esti responsabil de actiunile tale.

Cobori din tren si vezi un loc misto. Te plimbi prin el, mai faci misto de chestii, mai compari cu ce-ai fi facut daca stateai in Bucuresti (iti vindeai o mana si un picior ca sa mergi la un film si o ora de biliard), te mai opresti pe un colt de gard si te bati cu scuipat, mai spargi o scandura cu picioru, mai pui un pariu cretin, te joci putin cu o pisica moarta si mancata de viermi… Dup-aia te ratacesti prin padure. Mergi prin lanu de urzici si de scaieti, te faci in toate felurile pe picioare, ca deh, aveai pantaloni scurti. Noroc cu betele alea, ca bateam urzicile cu ele. Ne-au salvat viata. Si uite asa te iei dupa sunetul trenului, singurul reper prin padure, si ajungi la calea ferata si inapoi in oras, dupa cateva ore de mers oarecum la intamplare prin locuri relativ neumblate.

Si Mona Musca se baga in viata mea pana si acolo, si-mi zice sa vin cu trenu ala de mai devreme, si uite asa platim la biletele alea de ne-am rupt, si am stat si mai putin la Predeal, si a trebuit sa parasim si betele. “Betele, betele, unde sant betele…”

Seara ajungi relativ tarziu acasa si esti rupt de oboseala, asa ca te culci fara sa-ti scrii impresiile pe blog. Si impresiile bineinteles ca se deterioreaza pana apuci sa le scrii… Si nu le scrii a doua zi, fiindca tresa pleci iar de dimineata.

La tara doar cateva faze memorabile... Vin alb, demisec, Vrancea, 2003. Motanul pe care-l chema “ba”. Dormitul in cort pe furtuna d-aia urata, cu fulgere si tot tacamu. Si inca cateva pe care le-am si uitat. Placut, da nu genial.

Si acu... back in business. Aud zvonuri ciudate, pe care nu-s in stare sa le verific. Dar ma linisteste Haggard-ul de pe fundal. Si ma bucur ca o sa-mi revad colega de banca.