masturbarea in secolul XXI

Eu nu stiu sa-mi deschid televizorul. Ma rog, ultima oara cand am incercat am reusit dupa vreo cinci minute.

Chestia e ca am un abonament de la UPC digital. Pentru cei care nu stiu cum functioneaza, ai un decodor pe cablu care face toate operatiunile si televizorulul in sine are rol de banal monitor. Si iti trebuie doua telecomenzi, una de la decodor si una de la televizor. Si de aici vine problema, ca eu ma incurc rau de tot in ele. Pe cuvant ca nu stiu pe ce sa apas. Teoretic una sta deschisa mereu, alta trebuie deschisa de fiecare data si nu stiu care. Apoi trebuie sa mai mut televizorul pe AV, si ambele telecomenzi au buton d-ala, iar nu stiu pe care sa apas. Asa ca de multe ori ajung sa inchid ce nu trebuie, si apoi nici cand apas pe butonul bun nu se deschide. Bine, acum nu va faceti impresia ca-s cine stie ce retardat, sau un Dee Dee masculin, gen ”uuu..what does this button do?” Probabil ca m-as prinde imediat cum functioneaza daca as incerca sa-l deschid mai des decat odata la doua luni, dar asa uit manevrele. Acum credeti ca am nu stiu ce jaf de televizor si de-aia nu ma uit? Nu, iar gresiti. Aveam pana acum vreun an, dar odata cu abonamentul asta pe digital a aparut tata la usa cu un bartai monstrul cu ecran plat. Nu stiam exact ce marca e, dar acum daca ma uit la el vad ca scrie Sonny. [Acum, daca ma mai uit odata, vad ca Sony se scrie cu un singur N. Ma rog.] Nu ma intrebati ce diagonala are, ca doar nu-s tampit sa stau sa-l masor cu ruleta. E maricel, atata pot sa va zic, si are nu stiu ce sistem de sonorizare de se aude foarte bine si foarte realist.

Pai si daca am televizor misto de ce nu ma uit la el?

Fiindca am alte chestii mai bune de facut, pentru inceput. Am destul de multa treaba in ultima vreme, vreau sa ma mai apuc de chestii, tre sa mai dau niste examene, intelegeti voi. Ma si relaxez, dar prefer sa plec la munte (de 2 ori vara asta) sau la mare (de 3). Sau sa o ard asa prin Bucuresti, sa ma mai vad cu lumea, un parc un Lipscani ceva.

Din cand in cand mai arunc juma’ de ochi neinteresat sa vad daca, cumva, asa subit, a crescut calitatea programelor de la televizor. Sa luam de exemplu pliantul de la UPC cu grila de programe. Sunt impartite pe categorii. Avem posturi generice, TVR, PROTV, astea. Cu ele sa zicem ca sunt de acord, desi personal nu ma atrag deloc. Apoi avem posturi de stiri. Foarte bune si foarte utile, dar ce-mi vad ochii la mijlocul listei? Intre Money Channel si Antena 3, cine sta? OTV! Postul care informeaza poporul atat de bine, incat un unchi batran de-al meu, mare fan, e convins ca la CERN se pune la cale crearea unei gauri negre care sa inghita Pamantul. Din cand in cand, ma mai avertizeaza sa las naibii fizica, sa nu ajung si eu dement d-asta. Da, clar post de stiri.

Apoi avem posturi de sport, in numar de 7. Oi fi eu mai grasut de felul meu, dar sportul mi se pare o chestie foarte buna. Ce nu sufar e semnul egal pus intre sport si fotbal (care, sa recunoastem, ocupa mai mult de jumate din program). DE CE ai nevoie de atata fotbal? Un post sau doua specializate nu ajung, avand in vedere ca mai sunt si meciurile mari care se dau la Antena sau la Kanal D sau unde s-or da? Inteleg ca e bine ca oamenii sa aiba cultura sportului, dar popularitatea de care se bucura fotbalul cred ca se poate numi, mai degraba, incultura sportului. Fiindca, din cate observ, obsedatii compulsiv de fotbal sunt insi care nu sunt neaparat in forma, ba chiar cam buhaiti de regula, si nici obiceiuri prea bune nu au (a se vedea berea ieftina, cojile de seminte de peste tot, glumele de santier, violenta pe stadioane etc). Hai sa zic ca trec peste asta. Sa fie posturi la care se da foarte mult fotbal. Dar daca te uiti la programul GSPTV (doar un exemplu), trei sferturi sunt stiri. A se citi stiri despre Mutu, Chivu, Banel si altii nu prea mai stiu. Chiar e benefic sa stii tot ce fac respectivii in viata personala, sau sa stii dinainte de meci in ce formatie o sa joace Steaua? Adica, ce naiba, nu vezi cand incepe meciul ce jucatori sunt pe teren, trebuie sa-ti zica cineva cu o zi inainte, si sa mai ia si bani pentru asta? Inca ceva la capitolul fotbal. Stie cineva ce e cu spamurile pe Yahoo de la TVSport [sau SportTV], cu titluri gen ”Mutu nesigur pentru sambata, declaratii in direct”? Eu primesc unul pe zi.

Dar sa mergem mai departe in grila. Urmeaza posturile de muzica si cele de desene animate. Ce remarc aici e cat de repetitive sunt. Nu inteleg de ce sa ai si Etno, si Favorit, si Taraf. Iar comentariile din josul ecranului sunt geniale in primul minut, fiindca mori de ras, dar apoi, cand te gandesti mai bine, sunt un exemplu clar de ”mare e gradina Domnului”. Si iti vine in minte ce ai face tu cu creditul pe care altii il consuma ca sa apara pe post SMS-ul lor cu ”Ady roole$$ fara numar, Simona hai sa ne combinam sunt baiat bazat app marfa Dolce&Gabanna la tel 0745873137 dau ieftin mancavas ochii.” Iar la alea de desene animate nu inteleg toptanul de desene animate cu Ninjalai, Shaolini si alti asemenea care au inlocuit desene cu care orice copil ar trebui sa creasca, gen Tom si Jerry, Viata cu Louie, Copiii de la 402 etc. Pe langa faptul ca n-au pic de umor sau de farmec (cum avea, de exemplu, Samurai Jack), astea noi sunt urate. Dar nu asa oricum, sunt hidoase rau. Daca vezi asa ceva toata copilaria, ajungi ori George Bacovia, ori Jack the Ripper. In cazul cel mai fericit, Alfred Hitchcock, dar e improbabil, el avea si notiuni foarte serioase de coerenta si atmosfera.

Si ne apropiem de punctul nevralgic. Asa-numitele ”canale pentru femei”, cum ar fi Acasa sau Euforia, dar mai sunt cateva. As putea sa vorbesc mult despre ele, dar cred ca tot continutul poate fi cuprins intr-o remarca pe care am facut-o intr-o zi uitandu-ma prin TVMania, anume ca pe Acasa exista o telenovela care se numeste ”fara sani nu exista paradis”. M-am ridicat, m-am dus pana la chieveta, m-am spalat pe ochi, am citit iar. Da, asta scria, nu citisem gresit. Din cate am vazut in descreirea unui episod, subiectul e ceva legat de lenjerie intima, dar cu Migueli, Emanuele si poveste lacrimogena ca orice telenovela care se respecta. Mi se pare ca orice comentariu e de prisos aici, iar concluzia mea e ca cei care au facut grila de programe sunt niste misogini, cu o educatie asemanatoare cu a secolului XVIII. Adica femeia e o creatura inferioara care atata stie, telenovele si parade de moda.

(Ar mai fi canalele straine, canalele diverse si canalele porno. Eu nu le mai discut; daca cineva considera ca sunt absolut necesare pentru o privire de ansamblu asupra subiectului, e liber sa lase o recenzie personala la commenturi.)

Ma apropii de sfarsit cu televizorul, inca o observatie mai am, legata de emisiunile-concurs de pe la noi. N-o sa vorbesc despre Tociu si Palade, ca mi se pare degradant. O sa trec la treapta imediat superioara, si anume Dan Negru, cu emisiunea ”Te pui cu blondele?” Acum cateva luni, mama primea un telefon de la o colega de serviciu si fosta colega de liceu, apoi dadea pe mai sus numita emisune. Acolo, concurent era un italian burtos pe nume Alexandro Tomaseli, care o rupea asa subtirel pe romaneste. De exemplu, la intrebarea ”cum se numea imnul Romaniei inainte de 1989” raspunsul lui a fost ”eu nu prea stiu cum e la voi en Romania, dar cred ca se numea Tricolorul”. Totul spus cu un accent foarte prost. Si ce-i neobisnuit in asta? Pai, pe respectivul, in viata reala si fara sa stie cei care se uitau la televizor, il chema Alexandru Tomaseli, nu Alexandro. Nu avea burta, nu era italian [pe tatal lui il chema Ion, Vasile sau asa ceva] si stia perfect romana, in parte si fiindca a facut un liceu din Galati, acelasi cu mama mea si colega care a sunat-o fiindca il recunoscuse. Mai mult, cu cateva seri inainte fusese invitat la masa la respectiva colega, se comportase perfect normal si nu zisese nimic despre emisiune. Asta ca o demonstratie de cat de realiste sunt show-urile noastre.

Nu zic, e chair benefic sa te uiti din cand in cand la un film, de exemplu. Te destinde si, in cazul unora, chiar te maturizeaza. Am spus mereu ca nu e neaparat de condamnat sa te uiti la televizor, dar sa nu te uiti prea mult, ca pierzi vremea cu ceva care e, pana la urma, o simulare. Prin comparatie, e la fel ca messul, care iti da impresia de socializare, dar permite o foarte mare falsitate in conversatie si distractia e mult scazuta fata de o intalnire fata in fata. Mai pe scurt, si televizorul si messul sunt un fel de masturbare moderna, facuta incontinuu cu foarte mare mandrie; nu e ”the real stuff”, nu iti da nici pe departe aceeasi satisfactie, dar o faci in lipsa de ceva mai bun. Viata poate oferi insa mult mai mult, daca stii cum sa-l obtii si cum sa nu-ti pierzi timpul si sansele.

paiul din ochiul altuia

Posibil relevant pentru a intelege in ce tara traim: proprietara de la pensiunea in care am stat de alaltaieri pana azi in Busteni se imbraca complet in roz. Printre defectele ei majore se mai numara faptul ca sta pe capul tau cand trebuie sa te gandesti si sa iei o decizie importanta sau comentariile de la plecare gen ”daca erati doar doi in camera de ce ati mai deranjat si lenjeria de pe al treilea pat?” Pai, poate fiindca nu a fost caldura in noaptea aia si respectivilor doi oameni le-a prins bine o patura in plus. Si ce-ar fi facut daca nu o deranjau? N-o mai spalau si o lasau asa pentru urmatorii clienti? Ca sa nu mai zic ca mai devreme nu fusese nici apa calda. Iar din faptul ca erau 3 paturi nu deduceti naparat ca era o camera mare. Era cam cat sufrageria mea.

Din toate celelalte puncte de vedere, a fost o cazare foarte buna si eu, per total, ma declar multumit. Problema aici e ca ducem o lipsa cronica de oameni profesionisti si cu bun simt. In loc sa comenteze atat la noi si sa ne streseze, putea, de exemplu, sa-si cumpere haine decente.

the domino decree

Prin primavara, fiindca facusem prost la municipiu si era sa nu mai ajung la nationala, profa mea de fizica din generala a spus un mare adevar. Cu vorbele alea am fost de acord atunci si sunt si acum. A spus ca, intr-un an, nu pot sa mearga toate bine. Si ca, chiar daca poate e un an prost pentru olimpiade, se anunta un an foarte bun pentru productia de vin.

Pe principiul una calda, una rece, nu putea sa fie altfel nici zilele astea. Dupa o zi in care m-am simtit genial, am fost si fericit si surprins si amuzat, in care ne-am strans un grup mare si ne-am distrat, zic eu, destul de bine, seara si ziua urmatoare nu s-au aratat la fel de darnice cu mine. Dupa ce s-au rezolvat cu greu problemele cu cazarea, pe la 11-12 noaptea, chiar cand incepea sa arate a excursie reusita, au inceput sa cada bombele. Nu mai vin, nu mai vin, nu mai vin ca nu mai vine Geta, etc. Cu 32 de ore inainte de plecare, lumea se razgandeste.

Pavel Stratan, in una din melodiile lui de betie, a spus: ”dar principalu-i important, ca unde m-am pornit m-am dus”. Pana si el intelege un lucru simplu, si anume ca, daca ai zis ca faci o chestie, o duci pana la capat. Mai ales cand tot ce ai avut de facut a fost sa decizi daca vii sau nu. Asta e o chestie care se poate face cat de cat repede, si de la inceput, n-ai nevoie sa oscilezi. Pot sa inteleg daca are unul o problema, ca na, se intampla. Dar stiti cum e. O data e intamplare, de doua ori e coincidenta, a treia oara e rea vointa. Cand s-au razgandit brusc, intr-o seara, mai multi oameni, ce concluzie se poate trage?

Chestia care s-a intamplat m-a enervat din doua motive. Unul e ca unii se ocupa de organizare, si altii se decid ca nu mai vin, dupa ce deja treaba se organizase si pentru ei. Adica cei cu organizarea s-au chinuit degeaba. Al doilea e efectul domino care decurge de aici: in momentul in care un om se razgandeste, chestia asta ii pune pe ganduri si pe altii, care se razgandesc si ei, si tot asa. In felul asta, primul are o scuza ca „uite, eu sunt ala unul caruia i sa intamplat”. Al doilea da ca motiv absenta primului, dar nu se gandeste ca propria absenta va duce efectul mai departe. Sau nu-l intereseaza.

Oare efectul domino poate fi oprit? Normal, ca doar e o amarata de metafora pe care o opresti cand vrei, nu un batalion de Panzere. Spre deosebire de piesele de domino, noi putem sa ne controlam. Fiindca, chiar daca Geta are varicela, face scoala de soferi sau s-a certat cu parintii, absenta unui om nu distruge excursia, dupa cum s-a vazut la Mamaia acum o saptamana. Sau, daca crezi ca esti una din piesele care ar putea sa cada, ramai de la inceput putin mai la o parte, ca sa nu-i antrenezi si pe ceilalti in miscare.

In schimb, da, piesele de domino se baga toate la gramada si cad toate odata ce a cazut una.

articol intre doua trenuri

In Gara de Nord am vazut un tip foarte grabit si hotarat, care intreba pe la ghiseuri daca de acolo se pot lua bilete pentru zboruri internationale. Tipele de la ghiseu erau complet bulversate de chestia asta, mai ales ca ele nu sunt in stare nici sa-ti dea un banal bilet de personal pana la Ploiesti sau sa-ti schimbe 50 de lei in bancnote de 10. Tipul m-a acostat si pe mine, si l-am trimis la agentia de voiaj, unde stiam sigur ca se pot rezerva si zboruri. La cum a luat-o la fuga apoi inspre agentie, ai fi zis ca vroia sa ia avionul chiar in ziua aia. Grabit om.
Mi se pare sadic cum, desi un om se poate grabi undeva, o multime n-o sa se grabeasca niciodata. Probabil e din cauza chestiei aleia cu conservarea centrului de masa. Cert e ca, oricat de repede ai vrea tu sa mergi si oricat de tare ai striga „pardon”, tot o sa ramai blocat in spatele unor indivizi grasuti si cu bagaje mari, care merg nu in coloana, ci in linie.
E normal ca multimea sa te incetineasca putin, dar ce vezi in Bucuresti ar parea suprarealist pentru un strain. Sa luam de exemplu scarile rulante. Intr-un oras normal, pe partea dreapta se stationeaza, iar pe partea stanga alearga oamenii care se grabesc. La noi, pozitia cea mai uzuala e fix pe mijloc, inert ca un tanc, cracanat ca un balerin. Sa nu te ocoleasca nimeni.
In Budapesta, la garile Keleti sau Nyugati, metroul vine odata la 2-3 minute. In Bucuresti, la Gara de Nord, vine la 7-8. Si ca bonus, cam de 3 ori pe zi, pe liniile de la Gara se fac probe. Adica vine un metrou gol, opreste in statie fara sa deschida usile. Coboara conductorul, se scarpina, mananca un sandwich, se scotoceste de marunt, isi ia o cola de la dozator, o bea. Merge agale pana in celalalt capat al peronului, studiind, intre timp, arhitectura statiei. Ofteaza nemultumit, trage un scuipat pe sina si se urca in celalalt capat al metroului. Apoi porneste in sens invers. Si metroul cu calatori vine la peste 10 minute. Mereu m-am intrebat la ce foloseste chestia asta, ce anume testeaza de 3 ori pe zi. O sa le scriu la un moment dat sa-i intreb, dar ceva imi spune ca n-o sa mi raspunda.
De la RATB am renuntat acum mult timp la pretentii. (Am renuntat si mai demult la abonament, dar asta e partea a doua.) Dar prin a 7a, cand mergeam la un cerc de matematica in Drumul Taberei, am observat ca din centru pana la Valea Ialomitei cu troleul faci cam cat din Otopeni pana in Ploiesti cu masina. In zilele cu ghinion, faci cam cat din Otopeni pana in Budapesta cu avionul.
Si totusi, daca te opresti si ii intrebi pe oameni ce vor, nimeni n-o sa-ti spuna ca vrea timp. Exista exceptii, bineinteles, dar daca privesti o masa de oameni, simpli, obisnuiti, tipologia despre care se fac filme ca „Elevator” sau „Moartea domnului Lazarescu”, niciunul din ei nu priveste timpul ca pe o resursa. Nu timpul lor, si cu atat mai putin pe al celorlalti.
Dincolo de frustrarile mele legate de transportul in comun, mi se pare trista ideea ca omul e astfel facut (sau devin prea filozofic?) incat, daca-i dai ocazia, se asaza si nu face nimic. Cei mai multi isi fac meseria la minima rezistenta, si doar pentru ca trebuie. In momentul in care, fiind casierita la abonamentele de metrou pentru elevi, lasi coada de oameni si pleci de la ghiseu ca sa conversezi cu casierita de la cartele, iti bati joc si de timpul tau, si al celorlalti. Si, pana la urma, dovedesti ca nu urmaresti un scop in activitatea ta, ci doar lancezesti mai departe, la fel ca in ziua precedenta.
Exista un moment in viata care face diferenta intre o casierita buna si una proasta. Momentul asta vine destul de devreme, inainte de 15 ani. In perioada asta, poti sa-ti impui sa nu pierzi chiar tot timpul pe care il ai si sa urmaresti un scop cat de mic. In felul asta, intr-o perioada in care inca ai timp, iti formezi o oarecare independenta si un stil de lucru, care te vor ajuta mai incolo.
Sau poti sa te rezumi strict la lucrurile care iti sunt impuse, si in rest sa stai. In fiecare zi vezi suficienti oameni pe care nu-i cunosti, dar poti sa fii sigur ca gandesc asa. Numai in seara asta am intrat in contact cu cativa. Prima era o cocalara pe la vreo 17 ani, care venea pe acelasi trotuar cu mine din sens opus. Se uita de departe fix la mine (un tip pletos care mergea visator), iar cand a ajuns langa mine mi-a luat in mana o suvita de par, mi-a pipait-o, a ras si a mers mai departe. Cateva blocuri mai incolo, un grup de baieti bine imbracati, care stateau in cerc, dar se aflau intr-o evidenta si apasatoare pauza de conversatie. Trec eu pe langa ei, la care unul zice incet: „bai, arata bine baiatul asta”. Ma asteptam sa aud din spate obisnuitele rasete, dar in locul lor a venit zumzetul unei conversatii soptite, care arata ca remarca cu privire la mine starnise, probabil, cea mai aprinsa dezbatere a zilei.
Cum spuneam, poti sa te rezumi strict la lucrurile care iti sunt impuse. Si o sa ajungi intr-o zi sa fii apasat de ele, pentru ca, in timp ce ceilalti au invatat sa isi faca singuri drum pe unde au nevoie si pe unde le place, tu mergi unde iti e impus, pentru ca doar asta stii. Si odata ce nu mai gasesti comfort in viata ta, incepi sa te legi de viata fericita a altora.
De cand am terminat clasa a 8a si pana acum, mi s-a parut ca sunt incontinuu pe fuga. Nici macar n-am facut asa de multe in astia doi ani, dar tot mi s-a parut ca n-am niciodata timp de nimic. Am invatat, totusi, sa am un respect mult mai mare pentru oamenii care se si grabesc din cand in cand. Daca nu pentru ei, macar ca sa nu-i tina in loc pe ceilalti.

she won't let you fly, but she might let you sink

Acum cateva luni, intram in liceu, alaturi de o colega, cu o cutie mare, de 2 pe 0.5, in spate. In ea se afla un tub de 5 kile, foarte asemanator cu o bazooka. Am trecut de gardienii de la poarta ca de doua bucati mari de branza. Si branza ar fi privit la fel de imobila scena, nici curiozitatea ei de branza n-ar fi fost starnita deloc de intamplarea asta, nici ea n-ar fi miscat un muschi sa ne opreasca. Probabil ar fi si mirosit asemanator, dar asta nu e treaba mea.

As putea sa-i vand pontul unui terorist, e o metoda infailibila de a strecura armament in liceu. Sau, ma rog, verbul "a strecura" presupune un oarecare chin, o oarecare posibilitate de detectie. Aici a fost vorba mai degraba de o fluturare pe la nasul paznicilor a obiectului suspect, in masura in care un tub de 5 kile poate flutura. De data aia tubul era un banal telescop, dar m-am gandit sa revin la un moment dat cu o mini-racheta, un sniper sau un lansator de grenade. Din moment ce nu verifica cutiile, n-au cum sa se prinda.

Nu ii acuz pe paznici, treaba lor e cu totul alta, si pe-aia si-o duc la indeplinire exemplar. Rolul lor e sa-i impiedice pe elevi sa plece din liceu inainte de terminarea orelor, fie ca vor sa chiuleasca, fie ca li s-a facut rau, au meditatii, au concursuri, sunt invoiti sau vor sa iasa o pauza sa-si ia de mancare. Cateodata esti lasat sa iesi pe baza unui bilet de voie semnat de un profesor, dar nici macar asta nu iti garanteaza libertatea, dupa cum o arata urmatoarea intamplare umoristica.

Avand olimpiada de astronomie in weekend, am luat un bilet de voie de la profesoara de fizica, sa putem pleca de la ultimele ore. Cand vine momentul, ne infiintam la iesire si prezentam biletul. Gardianul stramba din nas, i-l arata unei profesoare care se intampla sa treaca pe acolo si o intreaba daca aia e semnatura profei de fizica. Ea spune ferm convinsa ca nu. E sigura de asta, fiindca o cunoaste pe Corina si ea se semneaza mai urat de atat; deci biletul e fals. O intreb daca vrea sa i-o dau la telefon sa confirme autenticitatea; zice ca da. Sun, explic situatia, ii dau profei telefonul. Si incepe conversatia pe banii mei. „Buna Corinuta, de cand nu te-am mai vazut. De la tine e biletul? Ah, crezusem ca l-au facut ei, iti imaginezi? Dar i-auzi, tot tu l-ai si semnat? Ah, daa? Nu mi-am dat seama, Corinuta, am crezut ca au semnat ei. Tu semnezi mai urat. Cum de ai semnat asa frumos? Ah, inteleg inteleg. Pai bine Corinuta. Hai ca ne mai vedem noi. Auzi tu, ce intamplare. Bine Corinuta. Bine. Pa pa.” Totul spus pe un ton dulceag-ingretosat, si fara nici o scuza dupa aceea. Nici un comentariu cand am intrebat-o daca nu i se pare usor penibila situatia. Aceeasi intrebare am adresat-o si gardienilor, niciun raspuns. In sfarsit ne lasa sa iesim.

Partea amuzanta e ca, in timp ce profa cea ingretosata imi umfla mie factura, pe langa noi a trecut un coleg fara bilet de voie, pe care l-au lasat sa iasa, crezandu-l pe cuvant ca are meditatii. Nu stiu cum aleg ei pe cine opresc si pe cine nu, cert e ca eu, de fiecare data cand am vrut sa ies, am fost oprit. Cu alta ocazie a trebuit sa vina profa de fizica sa vorbeasca cu ei, ca sa putem sa mergem sa ne luam mancare. Iar de vreo doua ori am plecat de la ore si am ramas in scoala, in biblioteca sau intr-o sala libera, pana la sfarsitul orelor.

Tin, pe aceasta cale, sa multumesc conducerii pentru noua politica si pentru modul in care au grija sa nu ratam nicio ora care, cine stie, ar putea sa ne foloseasca intr-o zi. Ca daca nu din grija pentru noi, din ce alt motiv sa fi adoptat regulile astea?

Nu pot decat sa consider asta un nou si binemeritat sprijin adus clasei noastre de olimpici. Printre profi-robotei, profi-teleghidati, profi-senili si profi-petarde; printre ore petrecute la scoala doar pentru a afla ca Tudor Arghezi isi bea cafeaua cu rahat de pisica in ea; printre oameni carora le pasa mai mult de modelul floral pe care-l poarta pe strampi decat de logica noastra si de oportunitatile pe care le-am putea avea; printre aripi de mama protectoare care dau bataita oricand si taxeaza orice, dar nu se obosesc sa ne largeasca orizonturile, sa ne deschida mintea, sa ne dezvolte creativitatea si initiativa (mai pe scurt, sa ne educe cu adevarat); printre toate astea, noi ne chinuim sa ajungem niste insi cu sanse in viata, si nu niste inhibati si frustrati. In mentalitatea unora (bolnava, dar foarte la moda acum 40 de ani), adevaratele valori ale tarii sunt cei care muncesc si nu intreaba de ce, ii lasa pe altii sa decida pentru ei si cel mai important, sunt prea speriati de repercursiuni ca sa isi ia soarta in propriile maini.

Am venit aici ca sa imi fie sprijinite initiativele, nu taiate in carne, inca dinainte sa se formeze bine. In schimb, am ajuns sa nu am cand sa merg sa invat pentru examenele pe care vreau sa le dau, pentru ca e mai important sa cant „trandafir de la moldova” sau sa ascult o creatura mitica cu serpi in loc de par care vorbeste plictisita despre negii de pe fata medicilor dentisti din reclame.

In fine, o s-o scoatem noi la capat cumva. Sunt lucruri care ar putea sa ma impiedice sa plec in afara la facultate, cum ar fi faptul ca cea mai de pret oferta care ni s-a facut in ultimele 3 luni nu a fost vreun mare proiect international, ci o excursie prin Subcarpati cu Dan si prietena lui cea buzoasa. Dar admitand ca o sa plec totusi, o sa cumpar din strainatate o portocala, o pereche de strampi si alte lucruri simbolice si o sa vin in vizita la cateva persoane, sa le arat ce am reusit. Nu datorita lor, ci in ciuda lor.

o mie si una de nopti

Poate ca n-au cine stie ce valoare artistica, dar am zis ca si alti oameni in afara de domnu’ Ciupan merita sa se bucure de ele. Le-am spus pentru prima oara in Orient Cafe, sub influenta unei atmosfere estice si a celei mai bune narghilele din Bucuresti.

Prima e legata de mine personal, si am spus-o ca un comentariu la subiectul ”lucruri supraapreciate”. Asa cum m-a invatat domnu’ Ciupan, o sa va spun intai cum se termina, pentru a crea suspans. Deci: acum vreo saptamana, la 9 seara, eu stateam pe scaunul de la calculator, intr-o bezna totala, si imi taiam unghiile. Dar atentie! numai la mana dreapta.

Totul incepuse cu cateva ore inainte cand ajunsesem acasa si am avut surpriza sa vad ca n-am curent in bloc. Toate bune si frumoase, o discutie cu mama pe intuneric, un dus pe intuneric, apoi hai sa mananc si eu ceva ca eram lihnit. Aveam nevoie sa vad ce bag in gura, ca na.. Asa ca am adus o lumanare si am aprins-o, am pus-o pe masa si am mancat la lumina ei. Cum stateam eu si inghiteam la supa cu galusti, mintea imi zbura la tot felul de chestii. In ultima vreme gandesc mult mai mult ca de obicei. La un moment dat am avut o revelatie: eu mancam la lumina lumanarii, si lucrul asta nu imi provoca nicio placere. Ce lucru supraapreciat, dom’le, cica e atat de romantic..pe dracu, eu nu simtem pic de romantism in momentele alea. Adica in loc sa fie ceva placut si nou, sa transform ziua in care mi-a cazut curentul in ”ziua in care am grija de mine” (copyright domnu’ Ciupan) si in care fac ceva inedit, eu mancam pur si simplu si ma macinau problemele de peste zi..concluzia trista a fost ca nu sunt in stare deloc sa profit de ce am sau as putea sa am. Asa ca am zis sa fac ceva adecvat dupa, si sa cant la chitara pe intuneric, in linistea provocata de absenta televizorului calculatorului etc. Singura problema a fost ca nu-mi mai taiasem unghiile de multisor, si nu puteam sa tin bine acordurile cu mana dreapta (sunt stangaci). Si asa s-a ajuns la situatia pe care v-am zis-o la inceput. Dup-aia toate bune si frumoase, hai sa cant, numai ca chiar atunci si-a gasit curentul sa vina. Am tinut lumina stinsa si am cantat, numai ca nu avea acelasi farmec pe fundalul televizorului dat la maxim de tata in sufragerie. Seara irosita.

A doua poveste nu ma priveste pe mine nici cu spatele si am spus-o in Orient doar de amuzament. Cele ce urmeaza cica s-ar fi intamplat in Romania anilor 2000, in orasul foarte plastic denumit Baicoi. Aici, ca in orice oras, exista o sectie de politie care are si functia de eliberat acte de identitate, sa aiba si baicoienii buletin nu? Problema a aparut cand camera cu care faceau poze pentru buletin s-a desetat sau a fost desetata din greseala, si nu mai focaliza bine. Cei responsabili nu si-au dat seama si au continuat sa faca poze cu ea asa. Numai ca pozele ieseau cu oaresce aberatii..cum sa va explic..cam ca in oglinzile alea din parcurile de distractii in care te vezi mai lung, mai lat, mai sferic, cu fata mai distorsionata. Asa ieseau oamenii in buletine. Treaba a mers asa timp de multe luni, pe principiul ”ba, asta avem, cu asta ne descurcam”.

Numai ca la un moment dat si-au dat si ei seama cat de penibili sunt si au inceput sa caute o solutie. Ce sa fie de vina oare? S-a strans cercul inteleptilor din Baicoi la o reuniune de urgenta si au gandit..fizic. Au incercat sa descopere fenomenul. Si s-au gandit asa: bai, vara, cand e cald, aerul din departare se vede asa, mai distorsionat, facand forme, nu? Asta inseamna ca e prea cald in sectia de politie, se dilata aerul si de-aia ies pozele asa. Simplu nu?

In sectia de politie se afla o soba care incalzea aerul. Urmand rationamentului de mai sus, au fost adusi mesteri cu unelte si soba a fost daramata. Gata, mai simplu nu se putea, problema s-a rezolvat! Pe naiba, prima oara cand au incercat sa faca poze le-au iesit la fel.

Toata lumea socata, ingrozita, ce naiba se intampla?? Daca nu era soba, inseamna ca e lucrul diavolului, clar. Asa ca merge seful politiei si vorbeste cu preotul. ”Parinte, uitati cum sta treaba, avem si noi o problema..ne ajutati?” Preotul, zambind modest, raspunde: ”Pai eu m-am prins de la inceput ca e diavolul amestecat, dar am zis sa nu ma bag peste treburile voastre lumesti..e bine ca ati venit la mine macar acum, in al 12lea ceas. Va ajut cu bucurie.” Vine preotul la sectie, face acolo slujbe, da cu aghiasma pe pereti, pe tavan, pe ramasitele sobei, poate pana si pe camera dereglata care statea inocenta intr-un colt, ce mai, sfinteste locul. Cand observa lumea ca nici macar asta nu are efect, se da batuta. E voia divinitatii, ce putem sa facem?

Si asa a continuat treaba in Baicoi timp de inca cateva luni. Povestea s-a raspandit si prin vecini, din gura in gura a mers din ce in ce mai departe, si toata lumea incerca sa rezolve misterul pozelor distorsionate. Pana cand a ajuns vorba si la unul mai rasarit, care stia sa umble la camera foto. Si vine asta in Baicoi si o regleaza in 2 minute si de atunci baicoienii au din nou buletine normale.

Concuzia care se poate trage de aici? Ca multe probleme au o rezolvare simpla, dar o minte care s-a obisnuit sa-si dea cu stangu-n dreptu si sa se incurce singura o ocoleste cu o dibacie greu de iamginat. Sper ca nu sun ca un fel de Ioan Slavici moralist acum, fiindca nu-mi place deloc, da deloc autorul asta. Am vrut doar sa se desprinda cateva idei din povestile astea doua aparent fara sens.

hello? is there anybody in there?

Nu fiindca si-ar fi revenit din starea de lene si pesimism general, inspirata parca din melodia ”Comfortably Numb”, care l-a cuprins in ultima vreme, nici datorita vreunei treziri bruste a spiritului justitiar, ci mai degraba la indemnurile catorva prieteni si la starea reconfortanta data de citirea unor articole de mare clasa, Nemultumitul s-a hotarat sa mai iasa odata la rampa pe Blogspot.

Incercari de a scrie cate ceva despre vacanta numai el stie cate au fost, pe cat de multe pe atat de inutile. N-a fost in stare sa povesteasca ceva (coerent si amuzant, preferabil in acelasi timp) din locurile exotice (gen Turcia sau Siberia) prin care a umblat toata vara. Cu atat mai putin sa descrie, cu plasticitatea cu care se mandrea odata, starea generala in care se mai gaseste (iti trebuie ceva fler ca sa spui lucruri interesante despre propria sanatate). Nu mai e in stare sa vorbeasca despre ceva personal sau relevant.

***

Ce mi-a mai ramas de facut? As putea sa croncan putin cu privire la lucruri mici dar enervante, ca pe vremuri. Cum sa te duci frate in Sibiu, fosta capitala culturala Europeana (ba chiar actuala daca ar fi sa te iei dupa bratarile care se vand prin piata mare) si sa ai supriza ca dupa 2 noaptea se inchide tot? Departe de a avea o viata de noapte activa (pamantul fagaduintei), nu numai ca nu-si pastreaza deschisa o terasica mica acolo, sa aiba grupul de 15 vianisti unde sta, ba chiar isi trimite globulele albe cu sepci, girofare si o binecunoscuta afinitate pentru berea ieftina dupa tine in centru, sa te intrebe ce cauti noaptea pe strazi si sa te puna sa te legitimezi.

Sau cum sa mergi frate la olimpiada internationala ”Tuymaada” si sa te trezesti ca nu ti-a tradus nimeni subiectele in engleza, si ca ar trebui sa dai proba in rusa? Explicatia, trista dar adevarata, e ca in afara de cei 2 romani participanti la fizica la juniori nu mai avea nimeni nevoie de subiectele alea traduse (cazacii stiind rusa, ca si rusii de altfel). Si cine se oboseste pentru 2 amarati de romani? Problema s-a rezolvat cu ajutorul binevoitor si venit la timp al profesoarei insotitoare care a facut gura cand si unde trebuia, si cu ajutorul letargic si dat in scarba al unui mare si celebru dinozaur al fizicii, din descendenta pasareasca, care ne-a tradus pana la urma problemele, bineinteles cu ceva greseli, ambiguitati si cu un scris de mana care l-ar oripila pana si pe Marian Vanghelie. (Si va rog aici sa va amintiti povestea aia cu reporterita de la Catavencu care i-a cerut autograful Primarelui, apoi a publicat poza bucatii de hartie in ziar si a oferit un premiu oricui descifreaza ce scrie. Concursul a durat o luna, nimeni n-a reusit sa ghiceasca.)

Sau cum sa pierzi frate trenul numai fiindca tipa de la ghiseu de la bilete, dupa o coada de 10 minute, n-are sa-ti dea rest la o hartie de 50RON? Discutia cu ea, in linii mari, a fost cam asa: ”n-am sa-ti dau rest” ”nici eu n-am sa va dau marunt” ”pai du-te si schimba banii undeva” ”vi se pare normal sa ma plimb eu prin gara sa caut marunt in loc sa mergeti dumneavoastra pana la casa de langa sa luati?” ”nicio casa nu are marunt, e ora 7 dimineata”. Asa ca m-am resemnat si am plecat la vanatoare. La chioscurile de ziare nu au sa-mi schimbe, nici la Gulliver. La Spring nu au deschis inca. La Mec nu aveau marunt, in schimb au vrut sa-mi vanda hamburgeri de 500 de mii. Pana la urma dusmanul meu numit RATB m-a salvat, cu toneta lor de bilete unde vanzatoarea, dupa ce m-a injurat de toate rudele, vii sau moarte, ca-i iau maruntii, mi-a dat bancnote de 100. Dar ghinion, dupa traseul asta si dupa inca un stat la coada se facuse prea tarziu ca sa mai prind acceleratul cu care vroiam sa merg. ”da’ nu-i nicio problema baiatu’, ca mai e un personal spre Ploiesti in 10 minute”. Si uite asa am ajuns sa merg inca odata cu personalul. Amuzant mi s-a parut un coleg de compartiment care, periodic, iesea pe hol sa fumeze la geam. Venea nasu’, ii zicea sa stinga tigara. El o stingea, dupa ce trecea nasu’ o aprindea iar. Si scena se repeta din 3 in 3 minute, controlorul, dintr-un motiv necunoscut, fiind foarte plimbaret.

As putea sa scriu doua vorbe si despre unele schimbari care au aparut brusc odata cu inceperea clasei a 10a. Cum ar fi ca legendarul Satir, vechi coleg de Blogspot si bun prieten, s-a mutat din centrala mai inspre periferie, la B in Vianu (scuzi jocul de cuvinte). Pe aceasta cale ii cer scuze ca am crezut ca face misto de mine cand mi-a zis ca s-a transferat, si ii promit ca o sa-i fac cinste cu shaorma aia fara ceapa si cu mai multi castraveti pe care a castigat-o odata cu pariul. Bine-ai venit frate!

Mi-a mai fost sugrat sa scriu despre ultima zi de vacanta. O sa fac si asta, dar numai ca o comparatie. O privire in The Blacklist va va arata ca am scris anu trecut pe vremea asta un articol de sfarsit de vacanta, referitor la Red Bull, cu impresii de la Flugtag, evenimentul ala in care echipaje de creiere crete sar in Dambovita cu niste aparate artizanale. (Apropo, editia de anul asta nici n-am observat-o, oi fi fost plecat cand s-a tinut.) Acum, nemaiavand vreun cadru festiv, n-am facut decat sa umblu de colo-colo. La o bere in regie cu Vlad WoW, ca sa observ inca odata cat de mult s-a schimbat de cand eram colegi in 150, apoi am esuat prin Fire cu trupa Vianu, ca sa vedem cat de gol e si sa ne imaginam cat de plin era cu 2 zile inainte, la petrecerea de lansare Death Magnetic pe care am ratat-o. In mod normal seara s-ar fi terminat cu Cristina the Hun si Cristina . conducand 10F-ul in Rendez-Vous, locul despre care auzisem atatea si in care nu fusesem niciodata. Dar n-a fost sa fie, era full inauntru, asa ca finalul apoteotic al vacantei a avut loc in Vasiliada la un ceai, o carte si o sueta scurta.

***

Ar putea sa-si aleaga o tema oarecare dintre astea de mai sus si s-o detalieze. Sau ar putea sa faca altceva: sa abereze nescriind despre nimic. Dar asta ar face pe toata lumea sa creada ca e o varza totala in capul lui si ca nu se simte prea bine, si n-ar vrea asta.