diferenta si indiferenta

Acum vreo trei-patru luni, scriam pentru Theo un fel de articol. Despre faptul ca plecam din generala si merem la liceu. We’re moving on. Lasam tot ce-a fost in urma. Totul va fi altfel.

In articolul ala scriam eu ca, de fapt, se schimba doar decorul. Ideea ramane aceeasi. Citez din memorie: “Degeaba ne zic toti ca e un pas inainte si ca liceul e complet diferit de generala. Principalul e important, si anume ca, si atunci ca si acum, vor fi multe persoane cu care te intelegi bine si cu care iti petreci timpul, dar foarte putine la care tii cu adevarat. Si da, vor fi alti colegi, dar asta nu inseamna ca prietenii vechi vor fi uitati. Legaturile astea sunt prea stranse ca sa le rupem vreodata. Pur si simplu nu va credem. Orice ne-ati zice voi din experienta sau din auzite, nu credem ca se va schimba ceva.”

Realizez acum ca parerile mele de atunci, departe de a reflecta adevarul, erau definitia suprarealismului. Legaturile alea nu s-au rupt, dar au ramas un fel de simbol. Adica ne mai vedem din cand in cand, vorbim pe mess si toate astea, dar nu e la fel. E mai slab. E mai rece. Nu o sa-mi uit vreodata colegii, dar nici nu o sa ma mai vad cu ei cat ma vedeam inainte. Fiindca nu pot, fizic. Suntem departe, suntem despartiti de kilometri de distanta si ore ocupate.

Cred ca am avut insa dreptate cu cealalta parte. Cu foarte multa lume cu care te intelegi bine dar foarte putina cu care chiar tii neaparat sa te intelegi bine. Ba nu. Nu ma exprim cum trebuie. Eu cel putin tin neaparat sa fiu in relatii bune cu toata lumea (un insight pe care mi l-a provocat “sid ana din sava bre” pe mess acum cateva minute, si pentru care ii multumesc). Deci nu lipsa de vointa e problema, vreau sa fiu prieten cu toti, dar la unii chiar nu poti sa ajungi sa tii. Adica e omeneste frate, de unii iti pasa mai mult si de unii mai putin. In cazul meu, cei la care tin nu sunt foarte multi. Dar pentru mana aia de oameni as face foarte multe sacrificii si as da cam tot ce am. Simtiti-va mandri. Si asa sta treaba de cand ma stiu, asta nu tine de titulatura de “scoala generala plus gradinita aferenta” sau “colegiu national”. Asta e singura parte pe care am nimerit-o in articolul ala.

Am spus ca vreau sa ma inteleg bine cu toti, si cu cei cu care nu am legaturi prea stranse. Inca un lucru care mi se pare perfect omenesc. Nu vad niciun motiv pentru care m-as certa cu lumea sau nu i-as baga in seama. Si nu vad niciun motiv pentru care sa nu faca toata lumea asa. Deja ma doare gura de multe ori ce am zis chestia asta: nu va mai luati unii de altii din toate prostiile frate. Nu va mai certati ca ratatii. Daca astea sunt la voi probleme inseamna ca nu ati avut niciodata o problema adevarata. Gata. E foarte enervant cand niste prieteni de-ai tai nu se suporta unii pe altii. Sau si mai rau, se suporta dar se barfesc unul pe altul tot timpul si incearca sa te convinga sa-ti bagi organele in inamicul lor numarul unu. Si cel mai rau e cand ambele persoane sunt dintre alea foarte putine la care tii foarte mult si pentru care ai face foarte multe.

Citeam zilele trecute la Florenta o carte de Frank McCourt, “Teacher Man” se cheama. E un fel de ultima parte dintr-o trilogie despre viata autorului. (Poate ca “autobiografie” va suna sec, dar nu e. Va recomand cu toata caldura “Angela’s Ashes”, “’Tis” si “Teacher Man”.) Face tipu asta o filozofie geniala in cartile astea. Despre viata lui in particular, dar si despre viata in general. Isi vinde cartile sub motto-ul “People should stop bothering people”. Si aici sunt complet de acord cu el, si cu asta termin articolul. Daca asta e ultima chestie zisa, poate va ramane in minte. Si poate chiar tineti cont de ea.